Se apropiau de zid. Se aşezau pe el. Vedeau o echipă de lucrători descărcând baloturi de pe camioanele cu şenile în dreptul depozitelor. Sau chiar şi o navă de transport, pe platformă. Acestea soseau de opt ori pe an, fără să ştie nimeni când, cu excepţia oficialilor care lucrau efectiv la rachetodrom, aşa că arunci când spectatorii se dovedeau destul de norocoşi să zărească vreuna, aceştia erau mai întâi cum nu se poate mai emoţionaţi, după care rămâneau acolo unde se aflau, iar nava pe locul ei, de partea cealaltă, un turn negru şi imobil într-o încrengătură de macarale în mişcare. Apoi o femeie se desprindea dintr-unul din grupurile de la depozite şi spunea: "Programul de astăzi s-a terminat, fraţilor". Purta banderola departamentului de apărare, o privelişte la fel de rară ca aceea a unei nave spaţiale. Şi asta era ceva. Dar, deşi vorbea cu blândeţe, tonul ei era categoric. Era chiar comandanta acestei grupe, iar dacă era provocată, avea să fie sprijinită de şefii ei. Şi la urma urmei nu mai era nimic de văzut. Străinii, cei de pe alte tărâmuri, rămâneau ascunşi în navă. Nu ofereau nici un spectacol. Chiar şi pentru grupa de apărare spectacolul era la fel de plictisitor. Uneori comandanta îşi dorea ca cineva să încerce să treacă zidul, ori ca unul dintre astronauţii străini să sară din navă, sau vreun puşti din Abbenay să încerce să se furişeze pentru a o vedea mai bine. Dar aşa ceva nu se întâmpla niciodată. Niciodată nu se întâmpla nimic. Iar când într-adevăr s-a întâmplat ceva, a prins-o nepregătită.

— Mulţimea de colo vrea nava mea? o întrebă căpitanul navei "Precautul".

Comandanta privi şi văzu că de fapt se adunase o adevărată mulţime în jurul porţii, o sută şi mai bine de oameni. Stăteau acolo, fără să facă nimic, aşa cum aşteptau oamenii în gări trenurile cu alimente în timpul Foametei. Comandanta se simţi cuprinsă de spaimă.

— Nu. Ei… ăăă… protestează, răspunse ea, în iotica ei greoaie, limitată. Protestează… ăăă… ştii tu de ce. Pasagerul?