În interiorul "Precautului" se petreceau însă o mulţime de lucruri. Deoarece Controlul devansase ora lansării, toate manevrele de rutină trebuiau derulate de două ori mai repede. Căpitanul ordonase ca pasagerul să fie legat cu centurile şi închis în salonul echipajului împreună cu doctorul, pentru a nu sta în drum. Tot acolo se afla un ecran, pe care, dacă doreau, puteau să urmărească lansarea.

Pasagerul privea ecranul. Văzu terenul rachetodromului şi zidul din jurul acestuia, iar departe, dincolo de zid, pantele îndepărtate ale munţilor Ne Theras, presărate cu boscheţi de holum şi — din loc în loc — mărăcini de lună argintii.

Şi deodată, toate acestea se repeziră cu o viteză uluitoare spre partea de jos a ecranului. Pasagerul îşi simţi capul apăsat pe suportul capitonat. Era ca la o consultaţie la dentist, capul împins spre spate şi maxilarul deschis cu forţa. Nu-i mai ajungea aerul, simţea că-i vine rău, simţea cum, de spaimă, i se golesc intestinele. Întregul său trup striga împotriva forţelor uriaşe care puseseră stăpânire pe el. Nu acum, nu încă, aşteptaţi!

Dar ochii îl salvară. Ceea ce insistau să vadă şi să-i transmită îl scoaseră din autismul terorii. Asta pentru că pe ecran vedea acum o imagine stranie, o câmpie de piatră întinsă, palidă. Era deşertul văzut de pe munţii care se înălţau dincolo de Grand Valley. Cum de se întorsese la Grand Valley? Încerca să-şi spună că se află într-o navă aeriană. Ba nu, într-o navă spaţială. La marginea câmpiei se zărea sclipirea luminii pe apă, lumina traversând o mare îndepărtată. Dar nu era nici un strop de apă în acele deşerturi. Atunci, ce se vedea? Câmpia de piatră nu mai era plană, ci concavă, ca un castron imens plin de strălucirea soarelui.