Când intraseră cei doi bărbaţi, Louis Wu era cablat.

Stătea în poziţia lotus deschis, pe luxuriantul covor galben din iarbă de interior şi afişa un zâmbet fericit şi visător. Apartamentul era mic, compus doar dintr-o singură cameră mare, astfel încât putea vedea ambele uşi. Pierdut însă în beatitudinea pe care numai un cablat o cunoaşte, nu-i văzuse sosind. Apăruseră brusc: doi tineri blonzi, de peste doi metri înălţime, care acum îl studiau cu un fel de compasiune. Unul dintre ei mormăi ceva şi lăsă să-i cadă la loc în buzunar un obiect de forma unei arme. În timp ce se apropiau, Louis Wu apucă să se ridice în picioare.

Nu-i păcălise doar zâmbetul lui fericit, ci şi droudul cât pumnul ce ieşea din ceafa lui, ca un cancer din plastic negru. Mai avuseseră de-a face cu astfel de drogaţi şi ştiau la ce să se aştepte. Ani întregi nu aveau alt gând decât să-şi vâre curent în centrul plăcerii din creier. Ajungeau să moară de foame din pricină că nu mai aveau grijă de ei înşişi. Cel de faţă era cu aproape o jumătate de metru mai scund decât ei.

În timp ce se aplecară să-l prindă, Louis fandă lateral pentru balans şi lovi de trei ori la rând. Numai după ce unul dintre invadatori rămase fără suflu, ghemuit pe podea, celălalt găsi de cuviinţă să se retragă.

Louis îl urmări.

Pe tânăr aproape că-l paralizase zâmbetul absent cu care Louis avea să-l ucidă. Apucase arma din buzunar prea târziu. Cu o lovitură, Louis i-o zbură din mână. Apoi, un pumn masiv se abătu asupra rotulei (gigantul rămase nemişcat), asupra vintrelor şi inimii (gigantul se aplecă în faţă cu un geamăt ascuţit), asupra gâtului (geamătul încetă brusc).

Celălalt tânăr se ridicase în mâini şi genunchi, respirând anevoie. Louis îl lovi la carotidă de două ori.