— A stricat? întrebă băiatul.

— N-ar fi trebuit să încep cu oameni. Dar ăsta a fost alt lucru pe care a trebuit să-l învăţ de unul singur. Lestat şi cu mine ne-am îndreptat spre mlaştină imediat după plecarea poliţiştilor şi după instalarea sclavilor. Era foarte tîrziu şi colibele sclavilor erau învăluite în întuneric. În curînd n-am mai văzut luminile de la Pointe du Lac, iar eu am devenit foarte agitat. Din nou acelaşi lucru: amintirea spaimei, deruta. Dacă ar fi fost cît de cît inteligent, Lestat ar fi trebuit să-mi explice totul cu răbdare şi blîndeţe — că nu trebuia să-mi fie frică de mlaştină, că eram absolut invulnerabil faţă de şerpi şi insecte şi că trebuia să mă concentrez asupra noii mele capacităţi de a vedea în întuneric, în schimb, îmi făcea numai observaţii. Îl preocupau numai victimele noastre, încheierea iniţierii mele şi continuarea activităţii. Cînd, în sfîrşit, am dat de primele victime, m-a grăbit să trec la acţiune. Era un grup de sclavi fugari. Lestat îi mai vizitase şi atacase aproximativ o pătrime din ei, aşteptînd în întuneric ca unul din ei să plece de lîngă foc sau ucigîndu-i în somn. Ei nu ştiau absolut nimic de prezenţa lui. A trebuit să aşteptăm mai mult de o oră pînă cînd unul din bărbaţi — erau cu toţii bărbaţi — a părăsit, în sfîrşit, luminişul şi a făcut cîţiva paşi printre copaci. Şi-a descheiat pantalonii şi şi-a satisfăcut o necesitate fiziologică foarte firească; în clipa în care s-a întors să plece, Lestat m-a zgîlţîit şi mi-a spus: „Ia-l”.

Vampirul zîmbi cînd îl văzu pe băiat făcînd ochii mari.

— Cred că am fost la fel de îngrozit ca tine, spuse el. Dar atunci n-am ştiut că aş putea să omor animale în loc de oameni. Am zis repede că nu pot să-l atac.