Cele două grupuri din portic se uniră.

Elia vorbi cu o intensitate moderată.

— Nesupunerea directă înseamnă violenţă, Lev, precum orice altă lovitură de pumn sau cuţit.

— Aşa cum refuz violenţa, aşa refuz şi să-l servesc pe cel violent, replică tânărul.

— Dacă sfidezi cererea Consiliului, vei declanşa violenţă.

— Gâlcevi, bătăi poate, în regulă. Vrem libertate, Elia, sau nimic altceva decât siguranţă?

— Înfruntându-l pe Falco, în numele libertăţii sau a orice altceva, provoci represiune. Te dai pe mâna lui.

— Suntem deja la mâna lui, nu-i aşa? spuse Vera. Ceea ce vrem este să scăpăm.

— Cu toţii suntem de acord că acesta este momentul, marele moment în care să ne adresăm Consiliului. Să o facem ferm şi rezonabil. Dar dacă începem prin nesupunere, prin violenţă morală, nu vom realiza nimic şi vom răspunde prin forţă.

— Nu intenţionăm să nu ne supunem, spuse Vera, vrem doar să ajungem cât mai repede la adevăr. Dar dacă ei încep cu forţa, ştii bine, Elia, chiar şi apelul nostru la raţiune devine act de rezistenţă.

— Rezistenţa este speranţă, trebuie să vorbim împreună! Dacă violenţa se insinuează în fapte sau cuvinte, adevărul este pierdut — viaţa noastră în Shantih, libertatea noastră, vor fi distruse. Forţa va deveni regulă, aşa cum s-a întâmplat pe Pământ.

— Nu a devenit o regulă pentru toţi cei de pe Pământ, Elia. Numai pentru cei care au consimţit s-o servească.

— Pământul ne-a alungat taţii, spuse Lev. Era o strălucire pe faţa lui. Vocea sa atrăgătoare şi aspră, cu o notă de îndurerare, precum sunetele grave ale corzilor unei harfe, era plină de cutezanţă.

— Suntem excomunicaţi, copii de excomunicaţi. Nu spune Fondatorul că excomunicaţii sunt suflete libere, copii ai Domnului? Viaţa noastră aici, în Shantih nu este o viaţă liberă. În nord, în noua aşezare, vom fi liberi.