— Minunat! O urmară pe Vera, care ştia cum să se descurce în Cetate, mergând în sus pe strada Golfului spre Capitoliu. La vederea Capitoliului, Hari rămase nu numai fără grai, dar şi cu gura căscată.

Era cea mai mare clădire din lume — de patru ori înălţimea oricărei case obişnuite — şi fusese construită din piatră dură. Portalul era susţinut de patru coloane, fiecare dintr-un singur trunchi uriaş de copac-spiral, şlefuit şi spoit, capitelurile grele fiind cioplite şi suflate cu aur. Când treceau printre aceste coloane, vizitatorii se simţeau mici, neînsemnaţi păşind pe sub portalurile care se căscau atât de largi şi de înalte. Holul de la intrare, strâmt dar foarte înalt, avea pereţii tencuiţi şi decoraţi în urmă cu mulţi ani cu fresce care se întindeau de la podea şi până la tavan. Văzându-le, oamenii din Shanty se opriră din nou şi priviră uimiţi, în tăcere. Pentru ei, reprezentau imagini de pe Pământ.

În Shanty, existau încă oameni care îşi reaminteau de Pământ. Ar fi povestit despre el, dar amintirile, vechi de cincizeci şi cinci de ani, erau în majoritate lucruri văzute cu ochi de copil. La vremea exilului, puţini fuseseră cei care plecaseră ca adulţi. Unii îşi petrecuseră mulţi ani consemnând istoria Poporului Păcii şi cuvintele conducătorilor şi eroilor lui, sau descriind Pământul şi schiţându-i îndepărtata şi îngrozitoarea-i istorie. Alţii vorbiseră arareori despre Pământ, sau cântaseră copiilor lor născuţi în exil, sau copiilor copiilor lor, un cântec vechi, presărat cu nume şi cuvinte stranii, sau le spuseseră poveşti cu copii şi vrăjitoare, cu cei trei ursuleţi, cu regele care călărea pe un tigru. Copiii ascultau cu ochii măriţi.