— Halt! strigă una dintre santinele.

— Ce? întrebă Hari. Locuitorii din Shanty îşi însuşiseră de timpuriu dialectul vorbit în Cetatea Victoria, încă din vremurile când reprezentau popoare cu multe limbi diferite şi aveau nevoie de un limbaj comun ca să se înţeleagă atât între ei cât şi cu cei din Cetate. Unii dintre cei mai bătrâni nu învăţaseră toate expresiile folosite în Cetate. Hari nu auzise niciodată cuvântul "Halt".

— Rămâi pe loc, spuse gardianul.

— În regulă, răspunse Hari. Vom aştepta aici, le explică celorlalţi.

Sunetul vocilor ţinând discursuri venea din spatele uşilor închise ale Sălii Consiliului. Curând, oamenii din Shanty porniră să hoinărească înapoi în josul holului, pentru a se uita la fresce, în timp ce aşteptau. Gardienii le ordonară să rămână grupaţi şi ei reveniră de unde plecaseră. Într-un târziu, uşile se deschiseră şi delegaţia din Shantih fu escortată de santinele în Sala de Consiliu a Guvernului de pe Victoria: o cameră mare, scăldată în lumina cenuşie a ferestrelor plasate sus pe ziduri. În capătul opus, se afla o platformă pe care erau aşezate în semicerc zece scaune. Pe peretele din spatele acestora atârna o bucată de pânză roşie, cu un disc albastru în mijloc, înconjurat de stele galbene. Pe rândurile de bănci, din loc în loc, şedeau câţiva oameni privind către estradă. Dintre cele zece scaune de pe platformă, doar trei erau ocupate.

Un bărbat cu părul creţ, aşezat la o măsuţă chiar lângă estradă, se ridică în picioare şi anunţă că o delegaţie din Shantih ceruse permisiunea de a se adresa Plenului Suprem al Congresului şi Consiliului planetei Victoria.

— Permisiune acordată, spuse unul dintre bărbaţii de pe estradă.