Şi desigur, chiar Pămîntul era doar un grăunte de nisip în Imperiul Galactic. Hăurile dintre stele ne par un coşmar pe care nimeni întreg la minte nu va încerca să şi-l imagineze. Strămoşii noştri le-au traversat în zorii istoriei, cînd au pornit să întemeieze Imperiul. Le-au străbătut iarăşi, pentru ultima dată, atunci cînd Invadatorii i-au alungat înapoi pe Pămînt.

Legenda spune ― şi nu-i decît o legendă ― că oamenii au încheiat un pact cu Invadatorii. Aceştia puteau lua în stăpînire Universul, dacă ţineau atît de mult, iar noi urmam să ne mulţumim cu planeta noastră şi cu nemurirea.

Am respectat pactul şi am uitat visele deşarte ale copilăriei civilizaţiei, tot aşa cum le vei uita şi tu, Alvin. Cei care au construit oraşul şi au gîndit această societate erau stăpîni nu numai ai spiritului, ci şi ai materiei. În interiorul acestor ziduri, ei au pus tot ceea ce poate fi de trebuinţă vreodată rasei umane ― şi s-au asigurat că noi nu vom mai ieşi niciodată de aici.

Ah, barierele fizice sînt cele mai puţin importante. Poate că există căi de ieşire din oraş, dar nu cred că vei ajunge prea departe «afară», chiar dacă le găseşti. Iar dacă o să reuşeşti în încercarea ta, la ce bun? Trupul nu-ţi va rezista mult în deşert, acolo unde oraşul nu te mai hrăneşte sau apără.

― Dacă există măcar o cale de ieşire din oraş, rosti încet Alvin, atunci ce mă poate opri să plec?

― Asta-i o întrebare prostească! Cred că ştii deja răspunsul.

Jeserac avea dreptate, dar nu în modul în care bănuia el.

Alvin ştia ― ori mai degrabă ghicise. Prietenii îi oferiseră răspunsul, atît în viaţa reală cît şl în aventurile visate împreună. Ei nu vor părăsi niciodată Diasparul. Jeserac nu cunoştea însă că acea constrîngere ce le stăpînea lor vieţile nu avea nici o putere asupra lui Alvin. Tînărul nu ştia dacă unicitatea i se datora unui accident, sau unui plan străvechi, dar în mod limpede lipsa constrîngerii mentale constituia unul din rezultate. Se întreba cîte altele mai avea de descoperit.