Steaua molimei clipeşte doar un pic, aruncând asupra solului o lumină strălucitoare, limpede. Asta nu-i bine. I-am spus lui Janeel, odată: o stea a molimei ar trebui să fie roşie. Ar trebui să arate ursuză, să se înfăşoare într-o sclipire stacojie, să şoptească în noapte sugestii de foc şi sânge. Puritatea asta albă, limpede, ce legătură are cu molima? Aşa fusese şi în primele zile, când nava pe care o închiriaserăm abia ne lăsase la sol, pentru a ne deschide mândrul complex comercial, ne lăsase la sol şi apoi plecase. Pe atunci, steaua molimei era doar una dintre cele cincizeci de stele de primă mărime pe cerul acesta străin, fiind greu de observat. Pe vremea aceea râdeam de ea, de superstiţiile primitivilor, de brutele acelea înapoiate care-şi închipuiau că boala vine din cer.

Mai târziu, însă, steaua molimei a început să se schimbe. Noapte după noapte, ardea mai puternic, până când a devenit vizibilă chiar şi în timpul zilei. Dar, cu mult înainte de asta, epidemia se dezlănţuise…

Zburătorii se rotesc pe cerul ce se întunecă. Planoare, asta sunt. De departe, au o anumită frumuseţe. Trezesc în mintea mea amintirea pescăruşilor-umbră din locul meu natal, Budakhar, de lângă marea plină de viaţă, de pe planeta Razyar. Dar aici nu-i nici o mare, ci doar munţi, dealuri şi pustietate uscată, iar eu ştiu că zburătorii ăştia n-arată deloc frumos când îi vezi de aproape. Fiinţe slăbănoage şi teribile, asta sunt, având înălţimea doar jumătate din cea a unui om, cu piele parcă tăbăcită, întinsă puternic peste oasele lor ciudate, goale pe dinăuntru. Aripile lor sunt uscate şi tari, ca membrana unei tobe, pintenii lor — ascuţiţi precum pumnalele, iar sub creasta mare, osoasă, care atârnă ca o lamă îndoită de pe craniile lor înguste, au ochi de-un roşu hidos.