Ultima navă de aprovizionare a venit acum o jumătate de an. Am fi putut pleca. Epidemia deja începuse. Zburătorii se târau pe vârfurile munţilor, prăvălindu-se apoi de pe culmi. I-am găsit cu pielea inflamată, din care se scurgea lichid, şi având crăpături mari în membrana tăbăcită a aripilor. Vânătorii-nopţii veneau la noi acoperiţi de abcese vinete şi cumpărau umbrele în număr mare, să-i apere de razele stelei molimei. Când nava asolizase, am fi putut pleca. Dar Janeel a zis să stăm. Avea nume pentru bolile care omorau zburătorii şi vânătorii-nopţii. Avea nume pentru medicamentele care puteau vindeca acea epidemie. A numi un lucru înseamnă a-l înţelege, aşa gândea ea. Am fi putut deveni lecuitori, am fi putut să le câştigăm încrederea lor de brute, iar averea noastră ar fi fost ca şi făcută. A cumpărat toate medicamentele pe care le adusese nava şi a comandat altele. Apoi am început să tratăm molimele pe care le numise.

Când a apărut următoarea boală, a găsit nume şi pentru aceea. Şi pentru următoarea, şi pentru următoarea, şi pentru următoarea… Dar bolile au depăşit puterea ei de a le număra. La început i s-au terminat medicamentele, curând după aceea şi numele, iar în zorii acestei zile i-am săpat mormântul. Fusese o femeie zveltă, activă, dar, murind, devenise foarte ţeapănă, iar membrele i se umflaseră de ajunseseră de două ori cât era normal. A trebuit să sap o groapă mare, ca să încapă cadavrul rigid, umflat. Am numit chestia care o ucisese ciuma lui Janeel. I-am dat un nume. Nu mă pricep la nume. Boala mea este diferită de a ei şi n-are nume. Când mă mişc, o flacără vie aleargă prin oasele mele. Pielea mi-a devenit cenuşie şi sfărâmicioasă. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, găsesc cearşafurile acoperite cu bucăţi din carnea mea, căzute de pe oase, şi pătate cu sângele scurs din locurile umede, cu carne vie, de dedesubt.