— Deci n-am să te mai văd? întrebă Nicole.

— Nu, cel puțin câteva săptămâni. E prea periculos… Și încă ceva, dacă poliția e pe aici, am să-ți întrerup lumina. Ăsta va fi semnalul ca să stai deosebit de liniștită.

Eleanor de Aquitania se întorsese și stătea pe raft lângă conserva de mazăre.

— Ruta noastră de ieșire este excelentă, anunță ea. Ioana a plecat pentru câteva zile. Intenționează să părăsească habitatul și să comunice cu Richard.

— Acum trebuie să plec și eu, îi spuse Max lui Nicole. Dar nu înainte să-ți mai spun ceva, prietenă… După cum probabil știi, toată viața mea am fost un afurisit de cinic. Nu m-au impresionat mulți oameni. Însă tu m-ai convins că poate unii dintre noi le suntem superiori găinilor și porcilor. Max zâmbi. Nu mulți dintre noi, adăugă repede, dar cel puțin unii.

— Îți mulțumesc, Max, spuse Nicole.

Max se duse la scară. Înainte să înceapă să urce, se întoarse și-i făcu cu mâna.

Nicole se așeză pe fotoliu și inspiră adânc. După zgomotele venite din direcția tunelului, presupuse corect că Max astupa intrarea în ascunzătoarea ei punând direct peste gaură sacii mari cu hrană pentru păsări.

Bun, acum ce se întâmplat se întrebă Nicole. Își dădu seama că, în cele cinci zile de la încheierea procesului, se gândise la foarte puține lucruri în afară de apropiata ei moarte. Fără teama execuției iminente care să-i structureze gândurile, putea să-și lase mintea să zboare liber.

Se gândi mai întâi la Richard, soțul și partenerul ei de care era despărțită de aproape doi ani. Își aminti cu intensitate ultima lor noapte împreună, o oribilă noapte a vrăjitoarelor marcată de crimă și distrugere, care începuse într-o notă optimistă cu căsătoria fiicei ei Ellie cu doctorul Robert Turner. Richard era convins că și noi suntem luați în vizor și sortiți morții, își aminti ea. Și probabil avea dreptate… pentru că el a evadat, ei l-au declarat dușman și un timp m-au lăsat în pace.