― Peste trei minute vom şti dacă-i făcut din antimaterie, rosti Joe fără să-şi desprindă ochii de pe displayuri.

Norton zîmbi, amintindu-şi cîteva din înfricoşătoarele ipoteze referitoare la originea lui Rama. Dacă speculaţia aceea neverosimilă era totuşi adevărată, peste cîteva secunde urma să se producă cea mai puternică explozie de la formarea Sistemului Solar. Anihilarea totală a zece mii de tone avea să ofere planetelor, pentru scurt timp, un al doilea soare.

Programul expediţiei prevăzuse însă pînă şi această posibilitate îndepărtată; de la o distanţă sigură de o mie de kilometri, Endeavour îl împroşcase pe Rama cu unul dintre jeturile sale. Cînd norişorul de vapori ajunsese la ţintă nu se întîmplase nimic ― iar o reacţie materie-antimaterie, implicînd fie şi numai cîteva miligrame ar fi produs un foc de artificii impresionant.

Aidoma tuturor comandanţilor spaţiali, Norton era prudent. Privise îndelung şi atent faţa nordică a lui Rama, alegînd punctul de contact. După un calcul atent, hotărîse să ignore locul cel mai evident ― însuşi centrul, situat exact pe axă. Pe pol se observa distinct un disc cu diametrul de o sută de metri.

Probabil chepengul exterior al unei ecluze gigantice. Fiinţele care construiseră acea lume scobită în interior trebuiau să li prevăzut un mod de intrare pentru nave. Locul respectiv era cel mai logic a fi intrarea principală, iar Norton se gîndise că n-ar fi fost înţelept să o blocheze.

Hotărîrea ridica însă alte probleme. Dacă Endeavour cobora lîngă axă, fie şi la numai cîţiva metri, rotaţia rapidă a lui Rama ar fi început s-o îndepărteze de pol. Iniţial, forţa centrifugă ar fi fost foarte slabă, sporind însă în mod continuu, implacabil. Pe comandant nu-l încînta deloc imaginea vasului său lunecînd peste cîmpia polară tot mai rapid cu fiecare clipă, pînă ce ar fi fost azvîrlit în spaţiu cu o mie de kilometri pe oră, odată ajuns la marginea discului.