
Chiar şi cu acest supliment de combustibil, urmărirea fusese lungă şi dificilă; cînd a fost ajuns de Endeavour, Rama se găsea în interiorul orbitei lui Venus. Nici o altă navă n-ar fi reuşit performanţa aceea; ocazia era unică şi în săptămînile următoare nu trebuia irosită nici o clipă. O mie de cercetători de pe Pămînt şi-ar fi vîndut şi sufletul pentru o asemenea şansă, dar nu le rămînea altceva de făcut decît să privească televizoarele şi să-şi muşte buzele, socotind că ei s-ar fi descurcat mult mai bine. Probabil că aveau dreptate, însă altă soluţie nu se găsise. Legile inexorabile ale mecanicii celeste decretaseră pe Endeavour ca prima şi ultima dintre navele Omului care să-l contacteze vreodată pe Rama.
Indicaţiile recepţionate permanent de pe Pămînt nu diminuau cîtuşi de puţin responsabilităţile lui Norton. Nimeni nu-l putea ajuta în cazul unor hotărîri fulgerătoare; timpul necesar recepţionării Centrului de Control al Misiunii era de zece minute şi sporea continuu. Adeseori îi invidia pe navigatorii trecutului, cei de dinaintea comunicaţiilor electronice, care puteau interpreta ordinele sigilate fără să fie permanent controlaţi de centrul de comandă. În schimb nimeni nu ştia, niciodată, atunci cînd ei greşeau.
Era totuşi mulţumit că unele decizii cădeau în sarcina Pămîntului. Acum, cînd orbita navei se suprapunea cu cea a lui Rama, ambele se îndreptau spre Soare ca un singur corp; după patruzeci de zile aveau să ajungă la periheliu, trecînd la douăzeci de milioane de kilometri de astru.
