Ordinele spuneau să se aştepte douăzeci şi patru de ore, apoi să se înceapă explorarea. Nimeni nu dormi prea mult în acea primă zi; pînă şi membrii echipajului care nu erau de cart îşi petrecură vremea supraveghind nemişcatele instrumente de măsură, ori pur şi simplu privind prin hublourile de observare peisajul de o geometrie monotonă. Oare acest corp este viu? se întrebau mereu în sinea lor. Este mort? Sau numai adormit?

În prima EVA, Norton îşi luă un singur însoţitor: locotenentul Karl Mercer, ofiţerul dur şi inteligent răspunzător de sistemele vitale. Nu intenţiona să iasă din raza vizuală a navei, iar dacă se iveau surprize neplăcute părea greu de crezut că un grup numeros conferea mai multă siguranţă. Totuşi, ca măsură de precauţie, în ecluza navei postă alţi doi membri ai echipajului îmbrăcaţi în costume spaţiale.

Cele cîteva grame de greutate apărute prin interferenţa cîmpurilor gravitaţional şi centrifugal ale lui Rama nici nu-i ajutau, dar nici nu-i deranjau; erau nevoiţi să se bizuie numai pe jeturile individuale. De îndată ce avea să fie posibil, gîndi Norton, trebuiau să întindă un păiejeniş de corzi între navă şi cei trei montanţi, să se deplaseze fără consum de combustibil.

Montantul cel mai apropiat se găsea la numai zece metri de ecluză şi cea dintîi grijă a lui Norton fu să verifice dacă nava nu suferise vreo avarie în timpul coborîrii. Endeavour apăsa peretele curb cu o forţă de cîteva tone, dar presiunea era uniform distribuită. Liniştindu-se, începu să dea ocol structurii circulare, străduindu-se să-i ghicească rostul.

Parcursese numai cîţiva metri cînd nimeri peste o tăietură în netezimea peretelui aparent metalic. La început, bănui că era un ornament, deoarece nu părea să îndeplinească un rol anume. În metal erau săpate şase şănţuleţe sau caneluri adînci, în care se aflau şase tije intersectate, precum spiţele unei roţi fără obadă, avînd în centru un butuc mic. Dar aşa cum era introdusă în perete, nu se putea roti nici într-o direcţie şi nici în cealaltă.