Înălţă ochii spre tavan.
― Într-o noapte întunecoasă, domnule Administrator, sper că un reporter va ajunge cu o rachetă la nava ta şi va intra pe uşa din spate, cu o videocamera. Ce bombă ar fi!
Karellen nu dădu nici un semn că ar fi ascultat discuţia. De altfel, bineînţeles, nu asculta niciodată.
* * *În primul an al sosirii lor, Overlorzii interveniseră asupra vieţii oamenilor mai puţin decât s-ar fi bănuit. Umbra li se zărea pretutindeni, dar era o umbră neutră. Deşi puţine erau oraşele mari ale Pământului unde să nu se poată vedea una din navele argintii scânteind la zenit, după scurt timp, ele au fost neglijate la fel ca Soarele, Luna sau norii. Majoritatea oamenilor erau doar vag conştienţi că nivelul lor de trai, în continuă creştere, se datora Overlorzilor. Când se gândeau la asta, şi o făceau tot mai rar, îşi dădeau seama că navele tăcute aduseseră, pentru prima dată în istorie, pacea mondială şi le erau recunoscători.
Toate acestea reprezentau însă beneficii puţin spectaculoase, acceptate şi uitate rapid. Overlorzii rămâneau izolaţi, ascunzându-şi chipul înaintea oamenilor. Karellen putuse impune respect şi admiraţie, dar nu câştiga nimic în plus atât timp cât continua cu politica aceea. Era uşor să ai reţineri faţă de nişte olimpieni care se adresau umanităţii numai prin faxul de la sediul Naţiunilor Unite. Discuţiile dintre Karellen şi Stormgren nu se dezvăluiau niciodată publicului, iar uneori Stormgren însuşi se întreba de ce Administratorul le considera necesare. Poate că simţea nevoia contactului cu o fiinţă umană; poate înţelegea că Stormgren avea nevoie de forma respectivă de sprijin personal. Dacă aceasta era explicaţia, secretarul general o aprecia; nu-i păsa că Liga Libertăţii îl denumea cu dispreţ «curierul lui Karellen».
Overlorzii nu discutaseră niciodată cu guverne sau state.