Pentru Horace L. Gold

Andrew Harlan păşi pe navă. Aceasta era perfect rotundă şi intra ca turnată într-un culoar vertical format din tije, aşezate la intervale mari, care licăreau într-o ceaţă invizibilă la doi metri deasupra capului său. Harlan reglă comenzile şi împinse maneta de pornire cu o mişcare lentă, continuă.

Nava nu se clinti.

Harlan nici nu se aştepta să se mişte. Nu aştepta nici o mişcare. Nici în sus, nici în jos, nici la dreapta, nici la stânga, înainte sau înapoi. Dar spaţiile dintre tije se topiseră într-un cenuşiu vag, solid la atingere, şi, cu toate acestea, imaterial. Simţea un fior în stomac, uşoara (psihosomatică?) atingere a ameţelii, care-i spunea că tot ce se afla în interiorul navei, împreună cu el, se avânta fulgerător, în sus-Timp, străbătând Eternitatea.

Se îmbarcase în Secolul 575, baza operaţiunilor cu care fusese însărcinat cu doi ani în urmă. Până acum, al 575-lea fusese punctul maxim în sus-Timp, până la care îl purtaseră călătoriile sale. Acum urca spre secolul 2456.

În condiţii obişnuite, s-ar fi simţit oarecum pierdut în faţa acestei perspective. Secolul lui natal, mai precis Secolul 95, se afla departe în jos-Timp. Secolul 95 avea restricţii rigide în ceea ce privea energia atomică; uşor rustic, îndrăgostit de lemn ca material structural, cu exportatori de anumite feluri de băuturi distilate pe care le trimiteau aproape pretutindeni şi cu importatori de seminţe de trifoi. Cu toate că Harlan nu mai fusese în Secolul 95 de la cincisprezece ani, de când îşi începuse pregătirea specială şi devenise Novice, avea întotdeauna un sentiment de pierdere când se îndepărta, în timp, de „casă”. În Secolul 2456 se va afla la o depărtare de 240 de milenii de timpul naşterii sale, distanţă considerabilă chiar şi pentru un Etern veteran.