Louis: „… joc de dominare. Ultimul este nevoit să ne controleze. Suntem mult prea aproape de el şi, teoretic, am putea să-l atacăm.”

Chmeee: „Eu am încercat să găsesc o cale.”

Louis: „Cât de greu? Las-o baltă! Ne-a ignorat un an, apoi şi-a rupt din timpul unui exerciţiu de rutină. De ce să ne pese? Nimic din această transmisie nu justifica graba.”

Chmeee: „Ştiu cum gândeşti tu. Ne ascultă, nu? Dacă reuşesc să mă întorc acasă, n-o să am nevoie de Ultimul pentru a-mi recupera proprietăţile. Te am pe tine. Tu nu impui un preţ.”

Louis: „Exact.”

Ultimul se gândise să-i întrerupă. Dar ce ar fi putut spune?

Chmeee: „Pe mine m-a controlat prin posesiunile pierdute; în schimb, pe tine te avea la mână cu dependenţa ta de curent, pe care, însă, ai reuşit s-o înfrângi. Autodocul din lander a fost distrus. Totuşi, eşti sigur că bucătăria are un program de fabricat Elixir?”

— Se prea poate. Chiar şi pentru tine.

Chmeee îi făcu semn să tacă.

— Dacă, însă, nu-ţi pasă că îmbătrâneşti, nu mai are nimic.

Louis dădu din cap aprobator.

— Te va crede, însă, Ultimul? Pentru un Păpuşar… Nu vreau să te insult, Louis. Sunt convins că spui adevărul. Pentru un Păpuşar, însă, a te lăsa să îmbătrâneşti, echivalează cu o sinucidere.

Louis îl aprobă în tăcere.

— Se cheamă asta justiţie pentru un trilion de crime?

Louis ar fi vrut să amâne conversaţia, dar, până la urmă, se hotărî să-i răspundă:

— Justiţie pentru amândoi. Am să mor de bătrâneţe. Ultimul şi-a pierdut hăţurile… şi-a pierdut controlul asupra mediului înconjurător.

— Dar dacă trăiesc?

— Dacă trăiesc… Mda! Ultimul a făcut toată programarea. Eu n-am putut ajunge în acea secţiune a Centrului de Reparaţie. Era infestat cu arborele vieţii. Eu i-am oferit posibilitatea să împrăştie un jet de plasmă din soare de-a lungul unei fâşii reprezentând cinci la sută din Lumea Inelară. Dacă n-a făcut-o, atunci pot… trăi. Astfel, Ultimul mă stăpâneşte din nou. Şi ceea ce este important, eu reprezint motivul pentru care nu te stăpâneşte pe tine.