Însă ea ştia că-şi va găsi acolo soţul, în noaptea asta. Ori de câte ori lua viaţa unui om, după aceea căuta liniştea pădurii zeilor.

Catelyn fusese miruită cu cele şapte feluri de ulei şi i să dăduse numele în curcubeul de lumină care umplea templul septim din Riverrun. Era parte din Credinţă, la fel ca tatăl şi bunicul ei şi tatăl acestuia înaintea lui. Zeii ei aveau nume, iar chipurile lor îi erau la fel de familiare ca acelea ale părinţilor. Adorarea însemna un septon cu cădelniţa, mirosul tămâii, un cristal cu şapte feţe însufleţit de lumină, voci înălţate în cântări. Casa Tully ţinea o pădure a zeilor, la fel ca toate marile case, însă era doar un loc pentru plimbări sau lecturi, ori unde puteai sta la soare. Cultul era numai pentru templu.

De dragul ei, Ned construise un mic templu septim unde ea putea cânta spre cele şapte feţe ale zeului, dar sângele Primilor Oameni curgea încă prin venele familiei Stark şi propriii săi zei erau cei vechi, nenumiţi, zeii fără chipuri ai pădurii pe care o împărţeau cu copiii dispăruţi ai codrilor.

În centrul poienii, un arbore bătrân se întindea peste un mic iaz ale cărui ape erau negre şi reci.

— Copacul inimii, îi spunea Ned.

Scoarţa copacului era albă ca osul, frunzele de un roşu-închis, precum mii de mâini mânjite de sânge. Pe trunchi fusese sculptat un chip cu trăsături alungite şi melancolice, ochii, săpaţi adânc, erau înroşiţi de sevă şi ciudat de vii. Erau bătrâni acei ochi, mai bătrâni chiar decât Winterfell însuşi. Îl văzuseră pe Brandon Constructorul punând prima piatră de temelie, dacă legendele aveau un sâmbure de adevăr; văzuseră zidurile de granit ale castelului ridicându-se în jurul lor. S-a mai spus că feţele fuseseră săpate în trunchiuri de copiii pădurii, în secolele de început, dinaintea venirii Primilor Oameni peste marea îngustă.