The Gods Themselves, 1972

Notă

Cartea începe cu capitolul 6. Aceasta nu este o greşeală.

Am propriile mele motive subtile. Aşa că citiţi, şi sper să vă placă.

― Nu-i bine! se răsti Lamont. N-ajung nicăieri!

Părea gînditor, atitudine ce se potrivea cu ochii afundaţi în orbite şi cu uşoara asimetrie a bărbiei prelungi. Aerul acela meditativ îl avea cînd era în formă, dar acum nu putea fi vorba de aşa ceva. A doua întrevedere oficială cu Hallam fusese un eşec chiar mai mare decît prima.

― Nu dramatiza, îl calmă Myron Bronowski. De fapt, nici nu te aşteptaseşi la altceva. Chiar tu mi-ai spus-o. Arunca alune în aer şi le prindea din zbor între buzele sale cărnoase. Nu dădea greş niciodată. Era un bărbat nu prea înalt, şi nici zvelt.

― Asta nu înseamnă că-mi place. Dar ai dreptate, nu contează. Pot face alte lucruri şi vreau să le fac, şi în plus depind de tine. Dacă ai putea măcar să afli…

― Tu ai putea să te opreşti, Pete. Am mai auzit toate astea. Tot ce am de făcut este să descifrez gîndirea unei inteligenţe non-umane.

― O inteligenţă superioară celei umane. Fiinţele acelea din para-Univers încearcă să se facă înţelese.

― Posibil, suspină Bronowski, dar încearcă s-o facă prin intermediul inteligenţei mele, despre care gîndesc că-i mai bună decît cea-umană, dar nu cu mult. Uneori, stau noaptea şi mă întreb dacă, la urma urmei, inteligenţe diferite pot comunica; sau, atunci cînd am avut o zi a naibii de proastă, dacă expresia „inteligenţe diferite” are vreun sens…

― Are, izbucni violent Lamont încleştînd pumnii în buzunarele halatului. Înseamnă Hallam şi cu mine. Înseamnă eroul-şi-nebunul, Dr. Frederik Hallam-şi-cu-mine. Suntem inteligenţe diferite pentru că atunci cînd îi vorbesc, el nu mă înţelege. Faţa lui idioată se înroşeşte, ochii i se holbează şi urechile i se astupă. Aş zice că mintea i se opreşte din funcţionare, dar n-am dovezi că realmente funcţionează în restul timpului.