Lui Winston i-a displăcut fata asta din primul moment în care a văzut-o. Ştie şi de ce. Din cauza atmosferei de gazon de hochei şi de băi reci şi de excursii în grup şi în general de castitate pe care reuşeşte s-o creeze în jurul ei. Winston detestă aproape orice femeie, şi mai ales pe cele tinere şi drăguţe. Femeile, mai ales cele tinere, sunt întotdeauna cele mai fanatice susţinătoare ale Partidului, cele care înghit orice slogan, care fac spionaj amator şi care te toarnă urgent dacă te miros de neortodoxie. Dar fata asta, în mod special, îi lasă impresia, ori de câte ori o vede, că este mai periculoasă decât multe altele. Odată, când treceau unul pe lângă altul pe coridor, fata i-a aruncat o privire piezişă care parcă l-a străpuns si, pentru o clipă, a fost cuprins de o panică oarbă. Atunci i-a trecut pentru prima oară prin minte ideea că ar fi putut lucra pentru Poliţia Gândirii. Sigur că era puţin probabil aşa ceva, dar iată, şi azi-dimineaţă, ca de fiecare dată când s-a întâlnit cu ea, a avut un sentiment de nelinişte ciudată, un amestec de teamă şi duşmănie.

Cealaltă persoană era un bărbat pe care-l cheamă O'Brien, membru al Partidului Interior, care deţine un post atât de important şi de sus-pus, încât Winston ştie doar foarte vag cu ce anume se ocupă. Oamenii de pe scaune au scos un murmur văzând salopeta neagră a unui membru al Partidului Interior. O'Brien este un bărbat voinic, aproape masiv, cu ceafa groasă şi cu figura aspră, ironică şi brutală. Şi totuşi, în ciuda aspectului său înfricoşător, are un anume farmec în comportament, o mişcare de a-şi potrivi mai bine ochelarii pe nas, care te lasă cumva fără replică — deşi lui Winston nu-i este foarte clar în ce fel —, un gest neaşteptat de manierat. Un gest care, dacă ar mai gândi cineva în aceşti termeni, aminteşte de un nobil din secolul nouăsprezece, care îţi întinde cutia cu tutun de prizat.