Afară, chiar şi prin obloanele coborâte, atmosfera arată friguroasă. Pe stradă, jos de tot, vântul bate în vârtejuri care stârnesc praful şi hârtiile împrăştiate şi, deşi soarele străluceşte, iar cerul etalează un albastru strident, parcă nimic nu are culoare, cu excepţia afişelor lipite peste tot.

Figura cu mustaţă neagră te priveşte insistent de sus în jos, de la orice colţ de stradă mai mare. Şi pe faţada casei de vizavi este una. FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE — zice textul, iar ochii negri scormonesc adânc în ochii lui Winston. Mai jos, la nivelul străzii, este un alt afiş, rupt la un colţ, care flutură din când în când în bătaia vântului, acoperind şi descoperind un singur cuvânt: SOCENG. Undeva, mai departe, un elicopter coboară printre acoperişuri, stă câte o clipă suspendat, ca o albăstrea, apoi se ridică din nou, zburând în cercuri. Este patrula de poliţie, care-şi bagă nasul prin casele oamenilor. Dar patrulele nu contează. Poliţia Gândirii-numai ea contează. In spatele lui Winston, vocea de la tele-ecran îi dă înainte despre fontă şi despre depăşirea celui de-al Nouălea Plan Trienal. Tele-ecranul recepţionează şi transmite simultan. Orice sunet pe care l-ar scoate Winston, mai tare decât o şoaptă foarte slabă, poate fi captat; în plus, atâta timp cât se află în câmpul vizual al plăcii de metal, poate fi şi văzut, nu numai auzit. Sigur că nu ai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti sau nu ascultat. Cât de des, sau după ce criterii intră Poliţia Gândirii pe fiecare post individual este ceva ce ţine de domeniul presupunerilor. N-ar fi imposibil nici să urmărească tot timpul pe toată lumea. În tot cazul, pot intra pe firul tău când au ei chef. Te obligă să trăieşti — şi de fapt chiar aşa trăieşti, dintr-o obişnuinţă devenită instinct — cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoţi este ascultat şi orice mişcare observată, afară de cazul când, să zicem, stai pe întuneric.