Singurul necaz era că Gnome Press de abia îşi ducea existenţa şi n-a reuşit niciodată să-mi dea declaraţii clare de încasări semestriale, şi nici cine ştie ce drepturi de retipărire. (Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu primele mele trei cărţi din ciclul Fundaţia, care au fost publicate tot de Gnome Press.)

În 1961, Doubleday şi-a dat seama de problemele prin care trecea Gnome Press şi a răscumpărat drepturile pentru Eu, robotul (şi pentru Fundaţia). De fapt, Eu, robotul a fost reeditată permanent de la prima apariţie, ceea ce înseamnă de treizeci şi trei de ani, în momentul când scriu aceste rânduri. În 1981 i-au fost cumpărate chiar şi drepturile de ecranizare, deşi încă nu s-a turnat nici un film. A apărut de asemenea tradusă în optsprezece limbi străine, după ştiinţa mea, inclusiv în ruseşte şi idiş.

Dar asta înseamnă să mă îndepărtez prea mult de la subiect.

Să revenim la anul 1952, an în care Eu, robotul era cunoscută drept carte publicată de Gnome Press, iar eu nu aveam nici o indicaţie asupra unui posibil succes viitor.

În perioada aceea fuseseră lansate reviste noi de science-fiction, de calitate excelentă, iar domeniul cunoştea una dintre „înfloririle” sale periodice. The Magazine of Fantasy and Science Fiction apăruse în 1948, iar Galaxy Science Fiction în 1950, punând capăt monopolului exercitat până atunci de John Campbell şi consemnând sfârşitul „Epocii de aur” a anilor 1940.

Am început să-i plasez texte lui Horace Gold, redactorul-şef de la Galaxy, şi m-am simţit realmente uşurat. Timp de opt ani scrisesem exclusiv pentru Campbell şi ajunsesem să mă consider autorul unui singur redactor-şef, iar dacă se întâmpla ceva cu acesta, cariera mea de scriitor ar fi fost terminată. Succesul pe care-l înregistrasem vânzându-i texte lui Gold mi-a alungat neliniştile în această privinţă. Gold mi-a serializat chiar al doilea roman, Pulbere de stele… deşi i-a modificat titlul în Tyrann, care mi se părea oribil.