1972

A FOST ODATĂ un mare constructor și inventator care născocea întruna, fără osteneală, tot felul de instalații neobișnuite și aparate dintre cele mai ciudate. Își construise o mașinuță-cutiuță care cânta frumos și o numise păsărica. Pecetea sa era o inimă îndrăzneață și fiecare atom care ieșea din mâna lui purta acest semn. Mai târziu, tare s-au mai mirat învățații descoperind prin analiza spectrală a atomilor inimioare pâlpâinde. Construise multe mașini folositoare, mari și mici, până când, într-o zi, îi veni în minte ideea năstrușnică să unească viața cu moartea și astfel să împreuneze lucruri imposibile. Hotărî să creeze ființe inteligente din apă, dar nu dintr-acelea groaznice la care v-ați și gândit. Nu, gândul la corpurile moi și ude îi era cu totul străin, nesuferit ca fiecăruia dintre noi. Își puse în cap să meșterească din apă ființe cu adevărat frumoase și înțelepte, deci cristaline. Alese în acest scop o planetă, cea mai îndepărtată de toți sorii, iar din oceanul ei înghețat tăie munți de gheață, și din ei, ca dintr-un uriaș bloc de cristal îi ciopli pe crionizi. Se numeau așa fiindcă nu puteau trăi decât în gerul cel mai cumplit, în pustiul lipsit de soare. Ei își ridicară îndată orașe și palate de gheață, și, cum orice izvor de căldură era pentru ei o primejdie, prinseră razele aurorei boreale în mari vase transparente și cu ele începură să-și lumineze casele. Care dintre ei era mai bogat, acela avea mai multe aurore boreale, de culoarea lămâiei sau argintului; așa trăiau fericiți și, pentru că le plăcea nu numai lumina, ci și pietrele scumpe, erau vestiți prin comorile lor. Pietrele acestea scumpe erau tăiate din cuburi de gaz înghețat și șlefuite. Ele luminau noaptea lor veșnică, în care ardeau ca niște duhuri înlănțuite, ca niște nebuloase fermecate din blocuri de cristal.