Mulți cuceritori ai Cosmosului doreau să intre în stăpânirea acestor bogății, căci întreaga Crionie se vedea din cele mai îndepărtate locuri, arătându-și în fugă o fațetă sau alta, ca o nestemată, răsucită ușor pe catifeaua neagră. Așa că tot felul de temerari soseau pe Crionia ca să-și încerce norocul. Veni, de pildă, Electrocavalerul de Alamă, care când călca, parcă ar fi bătut un clopot. Dar abia puse piciorul pe gheață, că aceasta se topi de căldură și el se prăbuși în abisul oceanului înghețat, apele se împreunară deasupră-i și el rămase ca o insectă prinsă în chihlimbar, în muntele de gheață de pe fundul mării crioniene, unde zace până în ziua de astăzi.

Soarta Electrocavalerului de Alamă nu înfricoșă însă pe alți cutezători. Veni apoi Electrocavalerul de Fier, după ce bău mai întâi atâta heliu lichid, încât își întoarse pe dos stomacul de oțel, iar chiciura care se depusese pe blindaj îl făcuse aidoma unui bulgăr mare de zăpadă. Dar zburând către planetă se aprinse din cauza frecării cu atmosfera, heliul lichid din el se evaporă șuierând, și, într-o pulbere de scântei roșietice, el căzu pe stâncile de gheață, care se deschiseră numaidecât, stârnind aburi ca un gheizer în clocot. Până la urmă reuși să iasă din prăpastie, dar tot ceea ce atingea se prefăcea într-un nor alb din care cădeau fulgi de nea. Se așeză atunci așteptând să se stingă, iar când steluțele de zăpadă încetară să i se mai topească pe umerii blindajului, vru să se scoale și să pornească la luptă. Dar fiindcă unsoarea i se închegase pe la încheieturi, nu mai fu în stare nici măcar să-și îndrepte spinarea. Așa a rămas încremenit până astăzi, iar zăpada, acoperindu-l, l-a transformat într-un munte alb din care i se vede numai vârful ascuțit al coifului, iar în orbite îi strălucește privirea înghețată. Lumea îi spune Muntele de Fier.

Vestea despre soarta celor doi electrocavaleri ajunse la urechile celui de al treilea.