Într-o fereastră pătrata dintr-un perete alb se vede cerul limpede, fără nici un nor. În centrul cerului este soarele. Se află unsprezece copii în încăpere, cei mai mulţi închişi în pătuţuri de puf îngrădite, câte doi sau câte trei, pregătindu-se de culcare cu multă agitaţie şi elocinţă. Cei doi mai mari rămân liberi, unul gras şi activ demontând un panou de tras la ţintă, iar un altul mai ciolănos stând în careul de lumină galbenă de la fereastră, urmărind cu privirea raza de soare, cu o expresie preocupată şi stupidă.

În anticameră, matroana — o femeie cu un singur ochi şi părul cărunt — se sfătuieşte cu un bărbat înalt, cu înfăţişare tristă, în vârstă de treizeci de ani.

— Mama a fost repartizată la Abbenay, spune bărbatul. Vrea ca el să rămână aici.

— Atunci să-l acceptăm la creşă cu program normal, Palat?

— Da, eu mă voi muta înapoi la cămin.

— Nu-ţi face griji, ne cunoaşte pe toţi cei de aici! Dar eşti sigur că oficiul de muncă te va trimite curând după Rulag? Pentru că sunteţi parteneri şi amândoi ingineri.

— Da, numai că ea este… Înţelegi, Institutul Central de Inginerie are nevoie de ea. Eu nu sunt chiar atât de bun. Rulag are de făcut o lucrare mare.

Matroana dădu din cap şi suspină.

— Chiar şi aşa…! exclamă ea energic, după care nu mai scoase nici o vorbă.

Privirea tatălui era aţintită asupra copilului ciolănos, care nu-i constatase prezenţa în anticameră, fiind preocupat de lumină. În acel moment, grasul se apropia în grabă de ciolănos, deşi cu un mers deosebit, şchiopătat, din cauza scutecului ud, care atârna. Se apropie de celălalt din plictiseală, ori din dorinţa de a nu fi singur, dar de îndată ce ajunse în careul de lumină descoperi că acolo este mai cald. Se aşeză cu greutate lângă ciolănos, împingându-l la umbră.