— N-am putea spune că nu ai ţintit bine cu piatra? întrebă directorul cu un zâmbet crispat.

— Nu contează cum ţinteşti. Nu poate ajunge la pom.

— Cine ţi-a dat ideea asta?

— Nimeni. Într-un fel, am văzut-o. Am văzut ce se petrece cu piatra în realitate…

— Ajunge!

Unii dintre copii vorbeau între ei, dar se opriră de parcă ar fi amuţit brusc. Băieţelul cu tăbliţa rămăsese în picioare, tăcut. Arăta speriat şi încruntat.

— Vorbirea înseamnă colaborare — o artă a cooperării. Iar tu nu cooperezi, mai mult individualizezi.

În sală răsunau acordurile ascuţite, viguroase ale orchestrei.

— Nu ai văzut singur aşa ceva, nu a fost nimic spontan. Am citit într-o carte o teorie foarte asemănătoare.

— În care carte? Avem vreuna pe aici? întrebă Shevek, privindu-l pe director cu ochii mari.

Directorul se ridică. Era aproape de două ori mai înalt şi de trei ori mai greu decât adversarul său şi i se citea limpede pe chip că îi displace grozav copilul, dar în atitudinea lui nu era nici un fel de ameninţare ori violenţă fizică, doar o afirmare a autorităţii, puţin slăbită de reacţia sa plină de iritare la întrebarea ciudată a acestuia.

— Nu! Şi încetează să mai individualizezi! răspunse el, după care îşi reluă tonul pedant, melodios. Aşa ceva este direct contrariul a ceea ce urmărim noi în cadrul unui grup de Vorbire-şi-Ascultare. Vorbirea este o funcţie ambivalentă iar Shevek nu este încă pregătit să înţeleagă acest lucru, ca majoritatea dintre voi, aşa că prezenţa sa este disruptivă pentru grup. Tu însuţi simţi acest lucru, nu-i aşa, Shevek? Aş sugera să-ţi găseşti un alt grup care să lucreze la nivelul tău.

Nimeni nu mai spuse nimic altceva. Tăcerea şi muzica aceea cu tonalităţi acute continuară în vreme ce băiatul înapoie tăbliţa de scris şi îşi croi drum în afara cercului. Ieşi pe coridor şi rămase pe loc. Grupul pe care-l părăsise începu, sub îndrumarea directorului, o povestire în grup, fiecăruia venindu-i rândul.