— Cât timp vrei să stai înăuntru, Kad? O oră?

— Uite ce este, răspunse Kadagv, dacă eu sunt prizonierul, atunci nu pot decide. Nu sunt liber. Voi trebuie să decideţi când să-mi daţi drumul afară.

— Aşa este, spuse Shevek, dezarmat de logica acestuia.

— Nu poţi sta prea mult înăuntru, Kad. Vreau şi eu! spuse Gibesh, cel mai mic dintre ei.

Prizonierul nu catadicsi nici un răspuns. Intră în celulă. Uşa fu ridicată şi aşezată la locul ei cu o bufnitură, proptelele fixate, toţi cei patru temniceri bătându-le entuziasmaţi cu ciocanele. Se strânseră cu toţii în jurul orificiului de aerisire pentru a-şi vedea prizonierul, dar pentru că nu era nici o lumină în închisoare cu excepţia celei provenite de la aerisire, nu zăriră nimic.

— Nu-i consumaţi tot aerul nenorocitului!

— Mai suflaţi-i nişte aer înăuntru!

— Ba mai trăgeţi-i nişte vânturi!

— Cât timp îi dăm?

— O oră.

— Trei minute.

— Cinci ani!

— Mai sunt patru ore până la stingere. Ar trebui să ajungă.

— Dar vreau şi eu!

— Bine, te lăsăm închis toată noaptea.

— În sfârşit, eu am vrut să spun că mâine.

După patru ceasuri au îndepărtat proptelele şi l-au eliberat pe Kadagv. Ieşi de acolo la fel de stăpân pe situaţie ca atunci când intrase, spunând că îi e foame şi că nu e cine ştie ce: dormise mai tot timpul.

— Ai face-o din nou? îl provocă Tirin.

— Bineînţeles.

— Nu, eu vreau să fiu al doilea…

— Lasă gura, Gib. Ascultă, Kad, eşti tu în stare să intri înapoi acolo fără să ştii când te vom elibera?

— Desigur.

— Fără mâncare?

— Le dădeau mâncare prizonierilor, interveni Shevek. Asta e treaba cea mai ciudată dintre toate.

Kadagv ridică din umeri. Atitudinea lui de nobilă îndurare era de netolerat.

— Uite ce este, le spuse Shevek celor doi băieţi mai mici. Mergeţi la bucătărie şi cereţi resturi de mâncare şi mai aduceţi şi o sticlă, ori alt vas cu apă. O să-ţi dăm un sac plin cu tot felul de chestii şi o să poţi rămâne în gaura aia cât îţi pofteşte inima, continuă el, întorcându-se către Kadagv.