Numai că uşa trebuia încuiată. Prin încercări repetate, au ajuns la concluzia că două proptele fixate între zidul din faţă şi lespedea de piatră ar închide-o cu o finalitate uimitoare. Nimeni din interior nu ar putea deschide uşa aceea.

— Ce facem cu lumina?

— Nici un fel de lumină, a spus Tirin, care vorbea cu autoritate despre asemenea lucruri, deoarece imaginaţia sa îl transporta chiar în miezul lor, utilizând faptele de care dispunea, deşi în cazul acesta nu faptele îl conduceau la o asemenea siguranţă. La Fortul din Drio, a continuat el, îi lăsau pe prizonieri în întuneric. Ani de zile.

— Măcar aer, interveni Shevek. Uşa asta se închide ca o cuplă de vid. Trebuie să aibă o gaură în ea.

— Durează ore întregi să perforezi prin spuma de mare. Oricum, cine va sta în cutia asta suficient de mult pentru a rămâne fără aer?

Îi răspunse un cor de voluntari şi solicitanţi.

— Aţi înnebunit cu toţii, le răspunse Tirin, privindu-i batjocoritor. Cine doreşte cu adevărat să fie încuiat într-un loc ca acesta? Pentru ce?

Fusese ideea lui să realizeze închisoarea şi asta îi ajungea. Nu-şi dădea seama că unor oameni imaginaţia nu le este de ajuns; aceştia trebuie să pătrundă în celulă, trebuie să încerce să deschidă uşa care nu se deschide.

— Eu vreau să văd cum este, spuse Kadagv, un băiat de doisprezece ani, cu toracele dezvoltat, serios, şi un aer dominator.

— Foloseşte-ţi capul! răspunse Tirin pe un ton zeflemitor, dar ceilalţi îl sprijiniră pe Kadagv.

Shevek aduse un burghiu de la atelier şi practicară un orificiu de doi centimetri prin "uşă" la înălţimea nasului. Toată treaba dură aproape o oră, aşa cum prevăzuse Tirin.