Gibesh, care stătuse de gardă, se apropie de Shevek şi Tirin după cină, cu un aer neliniştit.

— Cred că l-am auzit pe Kadagv spunând ceva acolo, înăuntru, cu o voce cam ciudată.

— Îi dăm drumul, spuse Shevek după un moment de tăcere.

— Fii serios, Shev, îl apostrofă Tirin, nu face pe sentimentalul cu noi! Nu deveni altruist! Lasă-l să termine şi să se respecte pe sine la sfârşit.

— Pe dracu, altruist! Vreau să mă respect pe mine, răspunse Shevek, pornind către centrul de instruire.

Tirin îl cunoştea. Nu mai pierdu vremea certându-se şi îl urmă. Băieţii de unsprezece ani se înşiruiră în urma lor. Se strecurară sub clădire, până la celulă. Shevek scoase una din proptele, Tirin pe cealaltă. Uşa închisorii se prăbuşi în afară cu un zgomot sec. Kadagv zăcea pe pământ, culcat pe o parte. Se sculă, apoi se ridică foarte încet şi ieşi afară. Se aplecă mai mult decât necesar sub acoperişul nu prea înalt, clipind din ochi la lumina lanternei, dar nu arăta altfel decât de obicei. Duhoarea care îl însoţea era de necrezut. Din anumite cauze suferise de diaree. În celulă era mizerie, iar pe cămaşă avea pete de materii fecale. Când le văzu la lumina lanternei, făcu eforturi să le ascundă cu mâna. Nimeni nu vorbi prea mult.

— Cât a durat? întrebă Kadagv după ce s-au târât afară de sub clădire şi se îndreptau către cămin.

— Aproape treizeci de ore, socotindu-le şi pe primele patru.

— Destul de mult, spuse Kadagv fără nici o convingere.

După ce l-au dus la baie să se spele, Shevek alergă la latrină. Ajuns acolo, se aplecă deasupra unui closet şi vomă. Spasmele nu îl lăsară un sfert de oră. Când au trecut ceilalţi, tremura tot, epuizat. Reveni în camera comună a căminului, mai citi ceva fizică şi se culcă devreme.