Nici unul dintre cei cinci băieţi nu a mai revenit vreodată la închisoarea de sub centrul de instruire. Nici unul nu a mai pomenit cândva de acest episod, cu excepţia lui Gibesh, care s-a lăudat o dată în faţa unor băieţi şi fete mai mari; numai că aceştia nu au înţeles, iar el a renunţat la subiect.

Luna strălucea pe cerul înalt, deasupra Institutului Regional Nordic pentru Ştiinţe Nobile şi Materiale. Patru băieţi de cincisprezece ori şaisprezece ani şedeau pe o culme de deal, între mici pâlcuri de holum ghimpos, cu privirile aţintite către Institut şi către Lună.

— Ciudat! exclamă Tirin. Nu m-am gândit până acum…

Comentarii ale celorlalţi trei cu privire la caracterul evident al observaţiei sale.

— Nu m-am gândit până acum, continuă Tirin, imperturbabil, la faptul că există oameni care stau pe deal, acolo sus, pe Urras, privind către Anarres, către noi, spunându-şi: "Uite, aceea este Luna!" Pământul nostru este Luna lor; Luna noastră este Pământul lor.

— Unde se află, aşadar, Adevărul? declamă Bedap şi căscă.

— În dealul pe care se întâmplă să şezi, răspunse Tirin.

Cu toţii priviră mai departe la discul de peruzea strălucitor, opac, nu tocmai rotund, la o zi după faza sa plină. Calota nordică de gheaţă îi orbea.

— E senin la nord, spuse Shevek. Soare. Aceea e A-Io, protuberanţa maronie de colo.

— Toţi stau tolăniţi la soare în pielea goală, remarcă Kvetur, cu pietre nestemate în buric şi nici un pic de păr.

Nu urmă decât tăcere.

Urcaseră dealul pentru companie masculină. Prezenţa femeilor era apăsătoare pentru toţi. Li se părea că în ultima vreme lumea fusese plină de fete. Oriunde priveau, în stare de veghe sau în somn, nu vedeau decât fete. Toţi încercaseră să se împerecheze cu fete; în disperare de cauză, unii încercaseră să nu se mai împerecheze cu fete. Nu ajutase la nimic. Fetele erau pretutindeni.