— Mă simt bine, spuse el în cele din urmă, la întâmplare.

Răspunsul său nu-l impresionă pe celălalt.

— Vă rog să veniţi cu mine. Sunt medic.

— Dar mă simt bine.

— Vă rog să mă însoţiţi, dr. Shevek!

— Dumneata eşti medic, spuse Shevek după o pauză. Eu nu sunt. Mi se spune Shevek.

— Ar trebui să vă aflaţi în cabina dumneavoastră, domnule, insistă doctorul, un bărbat scund, blond, cu chelie, faţa contorsionându-i-se de îngrijorare. Este pericol de infecţie. Nu trebuie sa veniţi în contact cu altcineva decât cu mine. Am petrecut două săptămâni la dezinfecţie pentru nimic. Dumnezeu să-l bată pe căpitanul ăsta! Vă rog să mă însoţiţi, domnule. Eu voi fi făcut răspunzător…

Shevek vedea bine că omuleţul e îngrijorat. Nu simţea nici un fel de remuşcare, nici un fel de simpatie. Dar chiar şi acolo unde se afla el, în solitudine absolută, se aplică legea, unica lege pe care o recunoscuse vreodată.

— Bine! spuse el şi se ridică.

Încă se mai simţea ameţit iar umărul drept îl durea. Ştia că nava îşi continua deplasarea, dar nu avea nici o senzaţie de mişcare. Nu era decât tăcere, o tăcere cumplită, terifiantă chiar în exteriorul pereţilor. Doctorul îl conduse prin coridoare metalice, tăcute, până într-o altă încăpere.

Era o cameră foarte mică, având pereţii sudaţi, albi. Îi amintea lui Shevek de un anumit loc de care nu dorea să-şi aducă aminte. Se opri în cadrul uşii, dar doctorul îl îndemna şi se ruga de el, aşa că îşi continuă drumul.

Se aşeză pe patul ca o poliţă, încă simţindu-se ameţit şi letargic şi îl privi pe doctor fără nici un fel de curiozitate. Avea senzaţia că s-ar fi cuvenit sa fie curios; acesta era primul locuitor din Urras pe care îl văzuse vreodată. Dar se simţea mult prea obosit. Ar fi putut să se întindă şi ar fi adormit imediat.