Nu dormise toată noaptea anterioară, punându-şi ordine în hârtii. Cu trei zile mai înainte îi însoţise pe Takver şi pe copii până la "Peace-and-Plenty", şi de atunci fusese ocupat, alergând la turnul radio pentru a schimba mesaje de ultimă oră cu locuitorii din Urras, discutând planuri şi posibilităţi cu Bedap şi ceilalţi. În toate acele zile agitate, de când plecase Takver, avusese impresia că nu el face toate acele lucruri, ci că lucrurile îl fac pe el. Fusese în mâinile altora. Propria sa voinţă nu acţionase. Nu fusese nevoie să acţioneze. Dar propria sa voinţă era aceea care iniţiase totul, care crease acest moment şi zidurile care îl înconjurau în aceste clipe.

Cu cât timp în urmă? Ani de zile. Cu cinci ani în urmă, în liniştea nopţii, la Chakar, în munţi când îi spusese lui Takver: "Voi merge la Abbenay şi voi demola zidurile". Chiar şi mai înainte, cu mult înainte, în epoca Pulberii, în anii de foamete şi disperare, când îşi promisese că nu va mai acţiona niciodată decât după propria-i voinţă. Şi ca urmare a acelei promisiuni ajunsese aici, în acest moment atemporal, în acest loc fără un pământ, în această cămăruţă, această închisoare.

Doctorul îi examinase umărul zgâriat (zgârietura îl uluia pe Shevek; fusese prea tensionat şi grăbit pentru a-şi da seama ce se întâmplă pe terenul de aterizare şi nu simţise piatra care-l lovise). Iar acum doctorul se apropia de el cu o seringă hipodermică în mână.

— Nu vreau aşa ceva, spuse Shevek.

Iotica pe care o vorbea era înceată şi, după cum prea bine ştia din dialogurile prin radio, cu o pronunţie defectuoasă, dar suficient de corectă din punct de vedere gramatical. Întâmpina mai multe dificultăţi în înţelegere decât în vorbire.

— Este un vaccin contra oreionului, explică doctorul, profesional, fără a-i acorda importanţă.

— Nu! făcu Shevek.

— Ştiţi ce înseamnă oreion, domnule? întrebă doctorul după un moment, frământându-şi buzele.