29 DECEMBRIE 2200

În urmă cu două nopți, la 10:44, ora Greenwich a Pământului, Simone Tiasso Wakefield a salutat Universul. A fost o experiență incredibilă. Crezusem că simțisem emoții puternice înainte, dar nimic din viața mea — nici moartea mamei, nici medalia de aur la Olimpiada de la Los Angeles, nici cele treizeci și șase de ore petrecute cu prințul Henry, și nici chiar nașterea lui Genevieve în spitalul din Tours, sub ochii atenți ai tatei — n-a fost atât de intens ca bucuria și ușurarea când am auzit, în sfârșit, primul țipăt al lui Simone.

Michael prezisese că pruncul avea să sosească în ziua de Crăciun. În felul lui drăguț, ne-a spus că Dumnezeu ne „va da un semn” făcând ca pruncul spațial să se ivească pe lume în presupusa zi de naștere a lui Iisus. Richard s-a uitat urât, cum face mereu când fervoarea religioasă a lui Michael o ia razna. Dar după ce, în Ajunul Crăciunului, am simțit primele contracții, până și Richard a fost pe punctul să devină credincios.

În noaptea de dinaintea Crăciunului, am dormit cu intermitențe. Chiar înainte de a mă trezi, am avut un vis profund, intens. Se făcea că mă plimbam pe lângă heleșteul de la Beauvois, jucându-mă cu rățoiul meu favorit Dunois și cu tovarășii lui sălbatici, când am auzit că mă striga un glas. Nu l-am putut recunoaște, dar am știut cu certitudine că era al unei femei. Ea mi-a spus că nașterea va fi foarte dificilă și că voi avea nevoie de toată de energia ca să-mi aduc pe lume al doilea copil.

De Crăciun, după ce am schimbat între noi darurile simple pe care le comandaserăm pe ascuns ramanilor, am început să-i instruiesc pe Michael și pe Richard pentru o gamă de posibile urgențe. Cred că Simone s-ar fi născut realmente de Crăciun, dacă nu mi-ar fi dat atât de bine seama că nici unul dintre cei doi bărbați nu era nici măcar pe departe pregătit să mă ajute în cazul unei probleme majore. Probabil că doar voința mea a întârziat nașterea copilului în acele ultime două zile.