Una dintre procedurile de situație neprevăzută pe care le-am discutat de Crăciun a fost practicarea unei tăieturi pentru ca pruncul să poată ieși. În urmă cu două luni, când fetița mea încă nenăscută mai avea libertate de mișcare în interiorul uterului, fusesem cât se poate de convinsă că era cu susul în jos. Crezusem însă că se întorsese în timpul ultimei săptămâni, înainte de a coborî în poziția de naștere. Avusesem doar parțial dreptate. Ea chiar reușise să coboare mai întâi cu capul în canalul de naștere; totuși, se găsea cu fața în sus, spre stomacul meu, și, după prima serie de contracții serioase, vârful căpșorului i s-a înțepenit în dreptul pelvisului meu.

Într-un spital de pe Pământ, probabil că medicul mi-ar fi făcut cezariană. Cu siguranță medicul ar fi fost alertat la stresul fătului și ar fi lucrat din timp cu toate instrumentele robot, străduindu-se să întoarcă invers capul lui Simone, înainte ca ea să se înțepenească într-o astfel de poziție inconfortabilă.

Spre sfârșit, durerea a fost sfâșietoare. Între contracțiile puternice care o împingeau în oasele mele nedispuse să cedeze, am încercat să răcnesc câteva ordine pentru Michael și Richard. Richard aproape că n-a fost de nici un folos. Nu făcea față durerii mele (sau „harababurii”, cum a numit mai târziu situația), cu atât mai puțin să fie de ajutor la epiziotomie sau la folosirea înlocuitorului de forceps pe care îl obținusem de la ramani. Michael, binecuvântat fie, cu transpirația curgându-i de pe frunte în ciuda temperaturii răcoroase din cameră, s-a zbătut vitejește să-mi urmeze instrucțiunile uneori incoerente. A folosit scalpelul din trusa mea ca să mă deschidă mai mult și apoi, după doar o clipă de ezitare datorată abundenței de sânge, a găsit cu forcepsul capul lui Simone. A reușit cumva, la a treia încercare, atât s-o împingă înapoi în canalul de naștere, cât și s-o întoarcă, astfel încât să se poată naște.