Cu treizeci de minute înainte ca aniversarea mea să devină trecut, vreau să mă întorc la imaginile vii ale precedentelor aniversări, care mi-au catalizat azi-dimineață starea de deprimare. Pentru mine, ziua de naștere a fost întotdeauna cel mai important eveniment al anului. Perioada dintre Crăciun și Anul Nou este de asemenea deosebită, însă într-un fel diferit, pentru că este împărtășită de toată lumea. Ziua de naștere se concentrează mai precis asupra individului. Eu mi-am folosit întotdeauna aceste zile ca să reflectez și să meditez asupra direcției vieții mele.

Dacă aș fi încercat, probabil că mi-aș fi putut aminti câte ceva despre fiecare zi pe care o trăisem încă de la vârsta de cinci ani. Firește, unele amintiri sunt mai pregnante decât altele. Azi dimineață, multe dintre imaginile trecutelor mele aniversări evocau puternice sentimente de nostalgie și dor de casă. În starea mea de deprimare, îmi blestemam neputința de a-i asigura Simone ordine și siguranță în viață. Dar chiar și în mizeria depresiei alimentată de imensa incertitudine care ne înconjoară existența în Rama, nu mai doream cu adevărat ca Simone să nu fi fost aici, să nu cunoască viața alături de mine. Nu, noi suntem voiajoare legate prin cea mai profundă legătură, aceea dintre părinte și copil, împărtășind miracolul cunoașterii pe care îl numim viață.

Am împărtășit și înainte o legătură similară, nu doar cu mama și cu tata, ci și cu prima mea fiică, Genevieve. Hm! Uimitor că toate imaginile mamei încă mi se detașează cu atâta claritate în minte. Deși a murit acum douăzeci și șapte de ani, când aveam doar zece ani, mi-a lăsat un noian de amintiri minunate. Ultima mea aniversare alături de ea a fost absolut extraordinară. Ne-am dus toți trei cu trenul la Paris. Tata era îmbrăcat cu noul costum italian și arăta extrem de chipeș. Mama alesese să poarte una dintre rochiile naționale multicolore și luminoase. Cu părul tapat în straturi, semăna cu prințesa Senoufo pe care o întruchipase înainte de a se mărita cu tata.