Am cinat la un restaurant elegant situat chiar pe Champs-Elys6es, apoi am mers la teatru unde am urmărit o trupă de negri executând dansuri indigene din vestul Africii. După spectacol, ni s-a permis să mergem în culise, unde mama m-a prezentat unei dansatoare, o femeie înaltă,

frumoasă, cu pielea de un negru extraordinar. Era una dintre verișoarele îndepărtate ale mamei din Coasta de Fildeș.

Am ascultat discuția lor, purtată în limba tribului Senoufo, amintindu-mi frânturi și pasaje din ceea ce învățasem în cei trei ani dinaintea ceremoniei Poro, și m-am minunat din nou de felul în care fața mamei devenea întotdeauna mai expresivă atunci când era cu neamurile ei. Dar oricât mă fascina, aveam numai zece ani și aș fi preferat să-mi aniversez ziua printr-o petrecere normală cu toate prietenele de la școală. În timp ce ne întorceam cu trenul la casa noastră din suburbia Chilly-Mazarin, mama și-a dat seama că eram dezamăgită.

— Nu fi tristă, Nicole, mi-a spus ea, la anul vei da o petrecere. Tatăl tău și cu mine am vrut să profităm de această ocazie, ca să-ți reamintim de cealaltă jumătate a moștenirii tale ereditare. Ești cetățean francez și ai trăit toată viața în Franța, dar o parte din tine este pur Senoufo, cu rădăcini adânci în datinile triburilor din Africa de Vest.

Azi, mai devreme, în timp ce revedeam în minte Ies danses ivoiriennes executate de verișoara mamei și de partenerii ei, m-am imaginat preț de câteva secunde pășind într-un teatru frumos alături de fiica mea de zece ani, Simone… dar apoi fantezia a dispărut. Dincolo de orbita lui Jupiter nu există teatre. De fapt, probabil că însuși conceptul de teatru nu va avea vreodată un înțeles real pentru fiica mea. Totul e atât de năucitor!