— M-am uitat mai mult la ei când am fost singur, continuă Richard. I-am văzut foarte clar cu binoclul. La început, erau doar câțiva, dar dintr-o dată au început să sosească în cârduri. Începusem să-i număr, când s-au organizat într-un fel de detașament. În fața formației stătea un octod uriaș cu capul dungat în roșu și albastru.

— Eu n-am văzut nici uriașul roșu-albastru, nici vreo „formație”, preciză Michael, în timp ce eu îi priveam neîncrezător. Însă categoric am văzut mulți cu capete închise la culoare și tentacule negru-aurii. După părerea mea, se uitau spre sud, așteptând să înceapă spectacolul de lumină.

— Am văzut și aviarii, a adăugat Richard, apoi s-a întors către Michael. Cam câți crezi că erau în stolul ăla din aer?

— Douăzeci și cinci, poate treizeci. S-au aventurat sus, deasupra New York-ului, țipând strident în timp ce se înălțau, apoi au zburat spre nord, peste Oceanul Cilindric. Cred că păsările au mai trecut prin asta. Cred că ele știu ce-o să se întâmple.

Am început s-o înfășor pe Simone în pături. I-am explicat lui Richard că nu aveam de gând să ratez ultimul spectacol de lumină. De asemenea, i-am reamintit că-mi jurase că octopăianjenii se aventurează să iasă doar noaptea.

— Asta-i o ocazie deosebită, mi-a răspuns sigur pe sine, tocmai când șuieratul a început să răsune.

Reprezentația din seara asta mi s-a părut mai spectaculoasă. Poate și datorită speranțelor mele. Roșul a fost neîndoielnic culoarea nopții. La un moment dat, un arc roșu intens a desenat un hexagon complet și continuu care lega vârfurile celor șase coarne mai mici. Dar oricât de spectaculoase ar fi fost luminile ramane, nu ele au fost atracția serii. La vreo treizeci de minute de la începerea reprezentației, Michael a strigat:

— Priviți!

A arătat spre țărm în direcția în care el și Richard văzuseră mai devreme octopăianjenii.

Mai multe sfere de lumină luaseră foc simultan pe cer deasupra înghețatului Ocean Cilindric.