
Când manevra a început, ne-am întors repede în adăpost. Era periculos să te afli afară în timpul vibrațiilor extreme. La răstimpuri, din zgârie-norii din jur se desprindeau bucăți mici și se zdrobeau de sol. De îndată ce micul seism s-a pornit, Simone a început să plângă.
După o coborâre dificilă în adăpost, Richard a început să verifice senzorii externi, uitându-se în principal la pozițiile stelelor și planetelor (Saturn este perfect identificabilă în unele sisteme de coordonate ale lui Rama), iar apoi a făcut calcule pe baza datelor observate. Eu și Michael am ținut-o cu rândul pe Simone — până la urmă ne-am așezat în colțul camerei, unde îmbinarea celor doi pereți ne-a dat o oarecare senzație de stabilitate — și am discutat despre ziua uimitoare.
Cam după o oră, Richard a anunțat rezultatele determinării preliminare a orbitei. Mai întâi ne-a oferit elementele orbitale, în raport cu Soarele, ale traiectoriei noastre hiperbolice de dinaintea începerii manevrei. Apoi ne-a prezentat în mod teatral noile elemente osculante (cum le-a numit) ale traiectoriei curente. Undeva într-un cotlon al minții trebuie să fi stocat informațiile ce definesc termenul de „element osculant” dar, din fericire, n-a fost nevoie să caut. Am înțeles din context că Richard folosea un mod prescurtat de a ne spune cât de mult se schimbase hiperbola noastră în primele trei ore ale manevrei. Totuși mi-a scăpat implicația completă a schimbării de excentricitate a hiperbolei.
