Pe atunci, temperatura ambiantă, sus în New York ca și în restul lui Rama, era deja cu cinci grade sub punctul de îngheț al apei și Richard confirmase că Oceanul Cilindric era din nou gheață solidă. Eu deveneam tot mai îngrijorată că nu vom fi pregătiți cum se cuvine pentru nașterea pruncului. Tot ce trebuia să realizăm ne lua prea mult. Procurarea și instalarea unei toalete funcționale, de exemplu, se dovedise o strădanie de o lună, iar rezultatul continua să fie doar parțial adecvat. În majoritatea timpului, principala noastră problemă era faptul că le furnizam gazdelor noastre liste incomplete. Totuși, uneori dificultatea erau ramanii înșiși. Ei ne-au informat de mai multe ori, folosind limbajul reciproc al simbolurilor matematice și chimice, că nu puteau termina fabricarea unui articol anume în perioada de timp alocată de noi. În tot cazul, într-o dimineață, Richard a anunțat că avea să părăsească adăpostul și să încerce să ajungă la nava militară, încă andocată, a expediției Newton. Scopul lui declarat era să recupereze componentele cheie ale bazei de date științifice stocate în calculatoarele navei (asta ne-ar fi ajutat enorm în formularea cererilor către ramani), dar totodată a recunoscut că-i era cumplit de dor de niște mâncare adevărată. Reușiserăm să rămânem sănătoși și în viață cu amestecurile chimice furnizate de ramani, dar majoritatea mâncărurilor era fie fără gust, fie îngrozitoare.

Cu toată sinceritatea, gazdele noastre răspundeau corect cererilor făcute de noi. Deși, în general, știam să descriem ingredientele chimice esențiale necesare corpurilor noastre, nici unul dintre noi nu studiase vreodată în detaliu complexul proces biochimic care se petrece atunci când gustăm ceva. În acele zile de început, mâncatul era o necesitate, niciodată o plăcere. Deseori, terciul era dificil, dacă nu imposibil, de înghițit. Şi nu doar o dată, o masă a fost urmată de senzații de vomă.