Majoritatea zilei ne-am petrecut-o dezbătând argumentele pro și contra ale Marii Excursii. Eu eram în stadiul de mijloc al sarcinii și mă simțeam foarte bine. Cu toate că nu-mi surâdea ideea de a rămâne singură în adăpost, în timp ce bărbații cutreierau gheața, localizau roverul, traversau Câmpia Centrală, apoi parcurgeau în zbor sau escaladau kilometrii până la stația releu Alfa, am recunoscut că existau multe moduri în care s-ar fi putut ajuta unul pe celălalt. De asemenea, am fost de acord cu ei că o călătorie solitară ar fi fost o nesăbuință.

Richard era absolut sigur că roverul avea să fie încă funcțional, dar era mai puțin optimist în privința telescaunelor. Am discutat pe larg despre avariile pe care s-ar fi putut să le fi suferit nava militară Newton, expusă la exteriorul lui Rama, de pe urma exploziilor nucleare ce avuseseră loc dincolo de plasa câmpului protector. Richard a lansat ipoteza că, întrucât nu exista nici o avarie vizibilă a structurii (în lunile ce se scurseseră ne uitaserăm de mai multe ori la imaginile navei militare Newton de pe ecranul negru, folosindu-ne de accesul la outputul senzorilor ramani), era posibil ca Rama să fi protejat, din neatenție, nava de toate exploziile nucleare și, ca urmare, s-ar fi putut să nu existe nici înăuntru pagube produse de radiații.

Eu eram mai puțin încrezătoare în această privință. Lucrasem cu inginerii de mediu la proiectele pentru ecranarea navei și eram în temă cu vulnerabilitatea la radiații a tuturor sistemelor lui Newton. Deși chiar credeam că există o mare probabilitate ca baza de date științifice să fie intactă (atât procesorul cât și toate memoriile erau confecționate din elemente rezistente la radiații), eram realmente convinsă că provizia de hrană fusese contaminată.