Erau atât de multe lucruri pe care nu le făcuse aici, pe Canyon, din cauza sârmei care-l chema tot timpul. Oamenii şi Kzinii urcaseră acele stânci prăpăstioase doar pentru plăcerea sportului în gravitaţie redusă.

Ei bine, acum avea o ultimă şansă să încerce. Era una dintre cele trei ieşiri posibile. A doua o constituiau elevatoarele, iar cea de-a treia — o cabină de transfer până la Grădinile Lichenilor, pe care nu le văzuse niciodată.

Apoi, pentru restul călătoriei, ar fi avut nevoie de un costum presurizat, suficient de uşor să încapă într-o geantă mai mare.

Pe suprafaţa planetei existau numeroase mine; de asemenea, se manifesta o preocupare de prezervare cu orice preţ a diverselor varietăţi de licheni nativi. Restul peisajului amintea foarte bine de cel lunar. Cu precauţiile de rigoare, un om ar fi putut ateriza nedetectat cu o astronavă şi ar fi putut s-o ascundă cu uşurinţă, pentru că numai o cercetare cu radare puternice ar fi descoperit-o. Un om precaut o făcuse deja. De nouăsprezece ani, nava lui Louis Wu aştepta ascunsă într-o peşteră, pe versantul nordic al unui munte de minereuri sărace. O groapă umbrită în permanenţă, de pe suprafaţa lipsită de aer a planetei Canyon. Cabinele de transfer, elevatoarele sau căţărarea pe stânci. Dacă Louis Wu ar fi ajuns până la suprafaţă, s-ar fi simţit în largul lui. Dar cel de la ARM puteau supraveghea toate ieşirile.

Era un joc paranoid pe care-l juca cu el însuşi. Cum ar fi putut să-l găsească poliţia terestră? Îşi schimbase figura, tunsoarea şi felul de viaţă. Renunţase la toate lucrurile care odinioară îi plăceau la nebunie. Utilizase un pat în locul discurilor de dormit, evitase brânza ca şi cum ar fi fost lapte stricat, iar apartamentul şi-l mobilase cu articole retractabile. Singurele haine pe care le avea erau din fibre naturale scumpe, fără nici un fel de efecte optice.

Părăsise Pământul în postura unui drogat emaciat de visele electrice.