— Înţeleg…, spuse vampirul gînditor şi traversă încet încăperea, îndreptîndu-se spre fereastră.

Rămase multă vreme acolo, profilîndu-se în lumina slabă care pătrundea dinspre Divisadero Street şi luminat din cînd în cînd de farurile maşinilor care treceau. Acum băiatul putea să vadă mai bine mobila, masa rotundă din lemn de stejar, scaunele. O chiuvetă cu oglindă se afla prinsă pe un perete. Îşi puse servieta pe masă şi aşteptă.

— Cîtă bandă ai? întrebă vampirul, întorcîndu-se acum în aşa fel încît băiatul îi vedea profilul. Destulă pentru povestea unei vieţi?

— Desigur, dacă e o viaţă bună. Uneori, dacă am noroc, iau cîte trei, patru interviuri pe noapte. Numai că povestea trebuie să fie bună. Corect, nu?

— Cît se poate de corect, răspunse vampirul. Atunci, aş vrea să-ţi spun povestea vieţii mele. Tare mult aş vrea.

— Minunat, spuse băiatul şi scoase repede micul casetofon din servietă, verificînd caseta şi bateriile. Sînt extrem de nerăbdător să aud de ce crezi asta, de ce…

— Nu, spuse vampirul brusc. Nu putem începe aşa. Ai totul pregătit?

— Da, zise băiatul.

— Atunci, stai jos. O să aprind lumina.

— Bine, dar credeam că vampirilor nu le place lumina, spuse băiatul. Dacă eşti de părere că întunericul creează mai multă atmosferă…

Dar tăcu brusc. Vampirul îl privea, stînd cu spatele la fereastră. Acum, băiatul nu-i putea desluşi deloc chipul şi ceva din silueta aceea nemişcată îl zăpăcea. Dădu să mai spună ceva, dar se abţinu. Apoi răsuflă uşurat cînd vampirul se apropie de masă şi trase de şnurul de deasupra ei.

Imediat, încăperea fu inundată de o lumină galbenă tare şi băiatul nu-şi putu reţine o uşoară exclamaţie cînd se uită la vampir. Se prinse cu degetele de marginea mesei.

— Dumnezeule mare! şopti el şi apoi amuţi, rămînînd cu privirea aţintită asupra vampirului.