Acesta era complet alb şi neted, de parcă ar fi fost sculptat în os, iar chipul lui părea să fie la fel de neînsufleţit ca acela al unei statui, cu excepţia ochilor de un verde sclipitor care îl priveau fix pe băiat, ca nişte flăcări într-un craniu. Dar, în clipa următoare, vampirul zîmbi aproape cu tristeţe şi substanţa albă şi netedă de pe chipul lui se mişcă la fel de insesizabil ca liniile unui desen animat.

— Vezi? întrebă el încet.

Băiatul se cutremură şi ridică mîna, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de o lumină foarte puternică. Privirea îi alunecă încet peste haina frumos croită, pe care doar o zărise la bar, pelerina lungă şi largă, cravata neagră de mătase înnodată la gît şi sclipirea gulerului, care era la fel de alb ca pielea vampirului. Se uită la părul bogat şi negru al acestuia, pieptănat spre spate peste vîrfurile urechilor şi abia atingînd gulerul alb.

— Deci, tot mai vrei interviul? întrebă vampirul.

Gura băiatului se deschise înainte ca sunetul să iasă. Încuviinţă, şi abia apoi spuse da.

Vampirul se aşeză încet în faţa lui, şi, aplecîndu-se puţin înainte, spuse cu blîndeţe şi pe un ton confidenţial:

— Nu te teme. Porneşte numai aparatul.

După aceea întinse mîna peste masă şi băiatul se înfiora, broboane de sudoare şiroindu-i pe obraji. Vampirul îl apucă de umăr şi spuse:

— Crede-mă, n-o să-ţi fac nici un rău. Îmi doresc prilejul ăsta. E mai important pentru mine decît pot să-ţi închipui. Vreau să începi.

Apoi îşi retrase mîna şi stătu calm, aşteptînd.

Băiatului îi trebui un moment pentru a-şi şterge fruntea şi buzele cu batista, a bîigui că microfonul era inclus în casetofon, a apăsa pe buton şi a spune că aparatul era în funcţiune.

— N-ai fost dintotdeauna vampir, nu? începu el.

— Nu, răspunse vampirul. Eram un bărbat de douăzeci şi cinci de ani cînd am devenit vampir, asta s-a întîmplat în anul o mie şapte sute nouăzeci şi unu.