Dar asta şi voiam. Nu conta. Nu, asta credeam că vreau. De cum am ajuns acasă, am sărit din trăsură şi m-am îndreptat ca o momîie spre treptele de cărămidă pe care căzuse fratele meu. Casa nu mai era locuită de luni de zile, dat fiindcă supraveghetorul îşi avea propria căsuţă; căldura şi aerul umed al Louisianei începuseră deja să distrugă treptele. Prin fiecare crăpătură răsăreau iarbă şi chiar floricele de cîmp. Îmi amintesc că am simţit umezeala care, seara, era rece cînd m-am aşezat pe treptele de jos şi chiar mi-am sprijinit capul de cărămidă, pipăind floricelele acelea cu tulpini ca de ceară. Am smuls un mănunchi din pămîntul fragil „Vreau să mor; omoară-mă. Omoară-mă”, i-am spuse vampirului. „Acum sînt vinovat de crimă. Nu mai pot să trăiesc.” El a zîmbit cu acea nerăbdare a celor care ascultă minciunile evidente ale altora. Apoi, deodată, s-a repezit la mine exact aşa cum făcuse cu omul meu. M-am zbătut cu frenezie. Mi-am proptit cizma în pieptul lui şi l-am lovit cît de tare am putut, simţindu-i dinţii înfipţi în carne, în timp ce febra îmi zvîcnea în tîmple. Dar cu o mişcare a întregului său corp, mult prea iute ca s-o văd, s-a ridicat deodată rămînînd în picioare lîngă trepte. „Credeam că vrei să mori, Louis”, mi-a spus el. Băiatul scoase un sunet slab şi brusc, în clipa în care vampirul şi-a rostit numele.

— Da, ăsta e numele meu, spuse el şi continuă. Ei bine, mă aflam din nou pus în faţa propriei mele laşităţi şi stupidităţi. Poate că astfel direct confruntat cu ele, cu timpul aveam să capăt curajul să-mi iau singur viaţa, nu să plîng şi să mă rog de alţii să o facă. Atunci m-am văzut răsucind un cuţit, lîncezind într-o suferinţă zilnică pe care o găseam la fel de necesară ca penitenţa primită în confesional, sperînd din tot sufletul ca moartea să mă surprindă pe neaşteptate şi să mă facă să merit iertarea veşnică. De asemenea, mă vedeam ca într-o viziune stînd în capul scării, exact ca fratele meu, şi prăbuşindu-mă pe trepte.