I-am sfîşiat haina, i-am furat banii şi am avut grijă să-i stropim buzele cu băutură. Îi cunoşteam soţia, care trăia la New Orléans, şi ştiam cît de disperată avea să fie cînd se va descoperi cadavrul. Dar simţeam mai mult decît părere de rău pentru ea, simţeam o durere datorată faptului că nu avea să ştie niciodată ce se întîmplase, că soţul ei nu fusese găsit beat pe drum, de nişte tîlhari. În timp ce băteam cadavrul, învineţindu-i faţa şi umerii, eram din ce în ce mai excitat. Bineînţeles, trebuie să înţelegi că, în tot acest timp, vampirul Lestat a fost extraordinar. Nu mi se părea mai uman decît un înger biblic. Dar în tensiunea aceea, admiraţia mea faţă de el era reţinută. Îmi văzusem transformarea în vampir în două lumini: prima era, pur şi simplu, vrajă; Lestat mă învinsese pe patul morţii. Celaltă era dorinţa mea de a mă autodistruge. Dorinţa de a fi condamnat definitiv. Aceasta era uşa deschisă prin care Lestat venise de ambele dăţi. Acum nu mă distrugeam pe mine însumi, ci pe altcineva. Pe supraveghetor, pe soţia şi familia lui. M-am înfiorat şi aş fi fugit de Lestat, pierzîndu-mi minţile complet, dacă el, datorită unui instinct sigur, n-ar fi simţit ce se petrecea. Instinct sigur… spuse el gînditor. Mai exact, acel instinct puternic al unui vampir pentru care pînă şi cea mai uşoară schimbare a expresiei de pe chipul unei fiinţe omeneşti e la fel de clară ca un gest. Lestat avea un simţ al coordonării supranatural. M-a făcut să mă urc repede în trăsură şi a dat bice cailor. „Vreau să mor”, am început eu să murmur. „E insuportabil. Vreau să mor. Îţi stă în putere să mă ucizi. Lasă-mă să mor.” Refuzam să mă uit la el, să fiu vrăjit de frumuseţea înfăţişării lui. Mi-a rostit numele încet, rîzînd. Aşa cum ţi-am mai spus, era decis să aibă plantaţia.

— Dar ţi-ar fi dat drumul? întrebă băiatul. Oricînd?

— Nu ştiu. Cunoscîndu-l pe Lestat aşa cum îl cunosc acum, aş spune că mai degrabă m-ar fi ucis decît să-mi dea drumul.