Vampirul tăcu şi, timp de o clipă, băiatul doar îl privi, după care tresări de parcă s-ar fi trezit brusc dintr-o stare de profundă meditaţie şi se poticni, ca şi cum n-ar fi găsit cuvintele potrivite.

— Ah… nu voia să se facă preot? întrebă el, iar vampirul îl privi, parcă încercînd să-i desluşească expresia, după care spuse:

— Am vrut să spun că m-am înşelat în legătură cu hotărîrea mea de a nu-i refuza nimic.

Îşi îndreptă privirea spre peretele îndepărtat şi şi-o fixă asupra geamului.

— A început să aibă viziuni.

— Viziuni adevărate? întrebă băiatul, dar şovăi din nou, de parcă s-ar fi gîndit la altceva.

— Eu n-am crezut, răspunse vampirul. S-a întîmplat cînd avea cincisprezece ani. Era foarte frumos. Avea o piele extrem de netedă şi nişte ochi albaştri foarte mari. Era robust, nu slab cum sînt eu acum şi cum eram pe atunci… dar ochii lui… cînd mă uitam în ochii lui aveam senzaţia că mă aflu singur la capătul lumii… pe o plajă măturată de vînt. Nu se auzea nimic altceva decît vuietul surd al valurilor. Ei bine, zise el, continuînd să rămînă cu privirea fixată asupra geamului, a început să aibă viziuni. La început, a făcut doar aluzii la acest lucru, pentru ca, în cele din urmă, să înceteze să mai mănînce. Trăia în oratoriu. La orice oră din zi sau din noapte, îl puteam găsi îngenuncheat în faţa altarului, pe dalele de piatră. Oratoriul în sine era neglijat. Încetase să se mai ocupe de lumînări, să schimbe pînza de pe altar sau chiar să măture frunzele. Într-o seară m-am speriat foarte tare cînd am stat în grădina de trandafiri şi l-am privit timp de o oră întreagă, iar el nu s-a mişcat din genunchi şi nici măcar o dată n-a lăsat în jos braţele pe care le ţinea întinse în formă de cruce. Toţi sclavii îl credeau nebun.