Îmi amintesc mobila importată care umplea casa, zise vampirul zîmbind. Şi clavecinul; era minunat. Sora mea obişnuia să cînte la el. În serile de vară se aşeza să cînte, cu spatele spre uşa cu geamuri deschise. Şi acum îmi amintesc acordurile acelea delicate şi repezi şi imaginea mlaştinii din spatele ei, chiparoşi acoperiţi de muşchi care se profilau pe cer. Şi apoi mai era zgomotele specifice mlaştinii, un cor de glasuri ale vietăţilor, strigătele păsărilor. Cred că ne plăcea foarte mult. Totul făcea ca mobilierul din lemn de trandafir să pară şi mai preţios, iar muzica şi mai delicată şi fermecătoare. Chiar şi atunci cînd iedera a rupt storurile de la ferestrele podului şi s-a strecurat în mai puţin de un an prin pereţii de cărămidă văruiţi… Da, ne plăcea. Tuturor, numai fratelui meu nu. Nu-mi amintesc să-l fi auzit plîngîndu-se vreodată de ceva, dar ştiam ce simţea. Tata nu mai trăia pe vremea aceea şi eu eram capul familiei. Trebuia să-l apăr tot timpul de mama şi de sora mea, care voiau să-l ia cu ele în vizite, să-l ducă la New Orléans la petreceri, iar el ura astfel de lucruri. Cred că a încetat să mai meargă undeva înainte de a împlini doisprezece ani. Rugăciunile erau importante pentru el, rugăciunile şi vieţile sfinţilor legate în piele.

Pînă la urmă, i-am construit un oratoriu mai departe de casă unde a început să-şi petreacă mai toată ziua şi adesea o parte din seară. A fost de-a dreptul o ironie. El era atît de diferit de noi, de toată lumea, iar eu eram atît de normal! Nu era absolut nimic extraordinar în legătură cu mine, zise vampirul şi zîmbi.

Uneori, seara, mă duceam la el şi-l găseam în grădina din apropierea oratoriului, stînd liniştit pe o bancă de piatră, şi îi povesteam despre problemele mele, despre greutăţile pe care le aveam cu sclavii, despre faptul că nu aveam încredere în supraveghetor, în vreme sau în intermediari… toate problemele care îmi alcătuiau existenţa. Şi el mă asculta, făcînd foarte puţine comentarii, întotdeauna pline de înţelegere, aşa încît, atunci cînd mă despărţeam de el, aveam impresia clară că rezolvase totul pentru mine. Nu credeam să-i pot refuza ceva şi am jurat că, oricît de mult aş fi suferit din cauza pierderii lui, se va face preot la momentul cuvenit. Bineînţeles că mă înşelam.