Mă gîndesc că s-ar putea să fi fost vorba de o vanitate exagerată. Dă-mi voie să-ţi explic. Cum ţi-am spus, îmi iubeam fratele şi, uneori, îl consideram un adevărat sfînt. Îl încurajam în rugăciunile şi meditaţiile sale, cum ziceam, şi eram gata să renunţ la el, dăruindu-l preoţiei. Dacă cineva mi-ar fi spus că vreun sfînt din Arles sau Lourdes a avut viziuni aş fi crezut. Eram catolic; credeam în sfinţi. Aprindeam lumînări în faţa statuilor lor în biserici; le cunoşteam înfăţişările, simbolurile şi numele. Dar nu puteam să-l cred pe fratele meu. Nu numai că nu credeam că avusese viziuni, dar nici măcar o clipă nu puteam să-mi închipui aşa ceva. De ce, mă rog? Pentru că era fratele meu. O fi fost el sfînt şi chiar ciudat, dar în nici un caz Francisc din Assisi. Nu fratele meu. Fratele meu nu putea fi aşa ceva. Asta se numeşte egoism. Înţelegi?

Băiatul se gîndi înainte de a-i răspunde şi apoi încuviinţă şi spuse că da, bănuia că înţelege.

— Poate că a avut viziuni, spuse vampirul.

— Asta înseamnă că nu eşti sigur… acum… dacă le-a avut sau nu?

— Nu, dar ştiu că nu s-a clintit în convingerile lui nici măcar o secundă. Ştiu acum aşa cum ştiam şi în seara cînd a ieşit din camera mea tulburat şi îndurerat. Nu şi-a pierdut convingerea nici o clipă. Şi după cîteva minute, era mort.

— Cum aşa? întrebă băiatul.

— Pur şi simplu a ieşit pe uşa-fereastră pe verandă şi a stat o clipă în capul scării de cărămidă, după care a căzut. Cînd eu am ajuns jos, era mort, îşi rupsese gîtul.

Vampirul clătină din cap consternat, dar chipul îi era tot senin.

— L-ai văzut căzînd? îl întrebă băiatul. Şi-a pierdut echilibrul?

— Nu, dar doi servitori au văzut cum s-a întîmplat. Au zis că s-a uitat în sus, ca şi cum tocmai ar fi văzut ceva în aer şi apoi parcă întregul trup i-a fost luat de vînt. Unul din ei a zis că tocmai voia să spună ceva cînd a căzut. Şi eu credeam că vrea să spună ceva, dar exact în clipa aceea mă întorsesem cu spatele la uşă. Eram cu spatele cînd am auzit zgomotul.