Se uită la casetofon.

— Nu mi-am putut ierta asta niciodată. Mă simţeam vinovat de moartea lui, mai spuse el. Şi toţi ceilalţi păreau să mă creadă vinovat.

— Bine, dar cum au putut să facă aşa ceva? Ai spus că l-au văzut căzînd.

— Nu era o acuzaţie directă. Pur şi simplu ştiau că între noi se petrecuse ceva neplăcut. Că ne certaserăm cu cîteva minute înaintea căderii. Servitorii ne auziseră, mama de asemenea. Mama nu înceta să mă întrebe ce se întîmplase şi de ce fratele meu, care de obicei era atît de tăcut, strigase. Pe urmă a apărut şi sora mea şi bineînţeles că am refuzat să le spun. Eram atît de profund şocat şi îndurerat, încît nu mai suportam pe nimeni, eram doar ferm hotărît să nu afle nimeni de „viziunile” lui. Ei nu trebuiau să ştie că, pînă la urmă, devenise nu un sfînt, ci doar un… fanatic. Sora mea a preferat să se culce, decît să meargă la înmormîntare, iar mama a spus tutoror celor din parohie că în camera mea se petrecuse ceva îngrozitor şi eu nu voiam să spun ce anume; pînă şi poliţia m-a luat la întrebări, în urma îndemnurilor propriei mele mame. În cele din urmă, a venit preotul vrînd să ştie ce se întimplase. N-am spus nimănui. Am zis că a fost o simplă discuţie. Am menţionat faptul că n-am fost pe verandă în momentul căderii lui, dar toţi mă priveau ca şi cum eu l-aş fi omorît. Şi eu însumi trăiam cu acest sentiment. Am stat două zile în salon, lîngă sicriul lui, gîndindu-mă că l-am omorît. I-am privit chipul pînă mi-au apărut pete în faţa ochilor şi era cît pe-aci să leşin. Partea din spate a craniului i se zdrobise cînd s-a izbit de pavaj, iar capul lui avea o formă ciudată pe pernă. M-am silit să-l privesc, să-l studiez pur şi simplu pentru că abia suportam durerea şi mirosul şi am fost tentat de nenumărate ori să încerc să-i deschid ochii: Toate acestea erau nişte gînduri şi impulsuri nebuneşti. Principalul era că rîsesem de el, nu-l crezusem, nu fusesem bun cu el. Căzuse din cauza mea.