Nam luat nimic cu mine, nici măcar o haină. Nui nevoie, miau spus. Miau permis sămi păstrez puloverul negru: nu bate la ochi. Însă pentru cămașă a fost nevoie să mă lupt. Am spus că voi învăța treptat să mă descurc fără lucruri. Chiar la rampă, sub pântecele navei, unde neam oprit, înghesuiți de mulțime, Abs mia întins mâna cu un zâmbet înțelegător:

— Iao încet…

Și asta îmi amintesc. Nu iam strivit degetele. Eram destul de calm. El voia să mai adauge ceva. Lam scutit de oboseală, întorcândumă cu spatele, de parcă nu observasem nimic, am urcat treptele și am intrat. Stewardesa ma condus printre șirurile de fotolii, până în față. Nu dorisem un compartiment particular. Mam întrebat dacă îi spuseseră asta. Fotoliul meu sa depliat silențios. Fata ia reglat spătarul, mia surâs și a plecat. Mam așezat. Pernele mau înghițit, moi, așa cum erau peste tot. Spătarul era atât de înalt, încât deabia îi puteam zări pe ceilalți pasageri. Izbutisem deja să mă obișnuiesc cu straiele multicolore ale femeilor, dar pe bărbați continuam săi suspectez, irațional, de afectare, și continuam să sper în taină că voi da peste cineva îmbrăcat normal — un reflex jalnic. Pasagerii sau așezat repede; nimeni nu avea bagaje. Nici măcar o geantă, sau un pachețel. Chiar și femeile. Acestea păreau a fi mai multe. În fața mea: două mulatre în blănuri galbenverdepapagal, zbârlite aidoma penelor — se părea că stilul acesta păsăresc era la modă. Ceva mai departe, un cuplu cu un copil. După stridența luminilor de seleniu ale platformelor și tunelurilor, după insuportabila incandescență acută a străzilor, lumina din plafonul concav părea o licărire. Nu știam ce să fac cu mâinile, așa că mi leam pus pe genunchi. Toți își ocupaseră locurile. Opt șiruri de fotolii cenușii, un curent de aer cu aromă de brad, o pauză în conversații.